Krung Thep , The City of Angels (กรุงเทพ) 2009

 

Krung Thep Mahanakhon Amon Rattanakosin Mahinthara Ayuthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udomratchaniwet Mahasathan Amon Piman Awatan Sathit Sakkathattiya Witsanukam Prasit

The city of angels, the great city, the residence of the Emerald Buddha, the impregnable city (of Ayutthaya) of God Indra, the grand capital of the world endowed with nine precious gems, the happy city, abounding in an enormous Royal Palace that resembles the heavenly abode where reigns the reincarnated god, a city given by Indra and built by Vishnukarn.

Da, acesta este numele complet al metropolei Bangkok și colegul meu Harin Runkampar zis și P'Gy încă îl mai știa pe de rost în 2009 și îl rostea cu o anume satisfacție și atașament față de loc care era departe de lozinca deșănțată "mândru că sunt român", un sentiment autentic local care parcă îi umplea sufletul. 

Capitala Thailandei a fost și locul unde am ales să îmi fac practica de arhitect (internship) în anul 5, prin IAESTE. O experiență de 3 luni care a fost atât de interesantă, încât prietena mea Ioana de la Viajoa.ro și ulterior Vânătoarea Arhitecturală, m-a rugat să scriu un articol pentru blogul său de călătorie. Sharing is caring. Cum mai colaborasem cu ea și la ArDealu Frumos în 2007, realizând multe fotografii și ajutând cu organizatul expoziției, la finalizarea propriu-zisă a proiectului, nu am avut cum să o refuz. Îl redau mai jos exact așa cum a fost el redactat original în 2009, inclusiv cu fotografiile anexate (și cu descrierile de  atunci), structurat în patru părți și opt episoade, iar la urmă voi mai face câteva precizări :

1. NICIODATĂ ...

...să nu ziceţi nu unei provocări. Cu o astfel de atitudine m-am găsit -iar- pus în faţa unei misiuni delicate, de a condensa o aventură de câteva luni pentru a o transforma într-un fel de jurnal de călătorie, la provocarea Ioanei. O experienţă de luni de zile într-o ţară diferită şi cu o cultură diferită, Thailanda.

De ce Thailanda? Mai precis de ce Bangkok? Raţionamentul meu a fost destul de simplu: neavând experienţa unei burse Erasmus precum colegii (a se citi colegele) mei mai silitori şi apropiându-mă vertiginos de sfârşitul celor 6 ani de facultate, m-am gândit că acum este momentul să îmi iau revanşa. Programul IAESTE trimite studenţi la practică în diverse birouri din lumea întreagă pentru experienţă culturală şi practică. La o primă vedere, Bangkok sună ca o alegere exotică, dar intuiam eu într-un fel că are ceva din farmecul local, al Bucureştiului de acasă. Acel spirit eclectic, amestec de culturi, stiluri şi oameni. Ştiam că este un oraş de proporţii epice, o metropolă fenomen, din care am multe de învăţat ca viitor profesionist. Orientul îndepărtat era pentru mine singura alegere, cu cât mai îndepărtat cu atât mai bine. Firma la care trebuia să ajung se ocupa de web design (TNT Media) – vag conex cu domeniul meu – arhitectura. Mi-am spus că sacrificiul este prea mic.

Aşteptările mele au fost mari, dar chiar şi aşa nu am fost pregătit emoţional şi fizic pentru ce avea să mi se întâmple.

După cele 24  de ore petrecute în zbor, începea să îmi încolţească o idee în minte, aceea că nu voi ajunge în altă ţară, ci voi ajunge în altă lume. Ieşit din aeroportul imens, am luat contact cu clima locală, pe scurt groaznic. Cald, cald şi iar cald. Şi o umiditate de nu prea puteai respira. Totul părea pe de-andoaselea. În primul rând rulam cu maşina pe partea stângă a drumului, sursă de amuzament pentru colegii mei în prima lună, când traversam asigurându-mă mereu greşit. Şi apoi, locurile! Cred că cineva nu poate să înţeleagă conceptul de „şoc cultural”, decât atunci când îl trăieşte. Primele două săptămâni am simţit că mă uitam la un trailer de film, dat de 4 ori mai repede şi montat invers, deoarece nu înţelegeam nimic din ce se vorbea în jurul meu. În afară de salutul cordial Sawasdee Krap pentru bărbaţi şi Ka pentru femei, singurul mod în care puteam comunica cu cei din jur era desenul. 

Am fost cazat temporar la un cămin pentru studenţii străini veniţi de prin toată lumea, ca mine de altfel, dar am fost sfătuit să îmi caut un loc mai aproape de birou. Blazat de haosul Bucureştean, faptul că thailandezii mi-au spus că ar fi 3 ore de mers de la cămin la birou prin „traffic-jam” a contat pentru mine fix 0. A doua zi am fost condus până la birou, luând un autobuz, apoi metroul şi apoi un taxi, pentru că nu mai era timp. N-am înţeles nimic din oraş, cert este că am parcurs o distanţa ca de la Bucureşti la Ploieşti.

Colegii mei, nişte persoane de treabă, un şef vesel şi rotund, un programator berar şi un prieten de al lor jumătate thailandez, jumătate neamţ – comitetul de întâmpinare cu surse multi-etnice. Se anunţa palpitant. M-am întors la cămin, doborât fizic de evenimente. Am cunoscut o gaşcă amestecată multi-naţională şi împrietenit cu câţiva pe facebook. Eram cel mai nou, dar într-un fel „outsider”-ul. Ştiam şi eu, ştiau şi ei că nu aveam să stăm împreună ... şi .... mai eram şi din România. Începea să îmi placă ideea de lup singuratic. Aş fi vrut să stau cu ei, să ne plimbăm împreună, să călătorim, dar până la urmă trebuia să fac ce trebuia făcut. Şi până la urmă, preţul singurătăţii şi izolării într-o ţară străină poate aduce o altă viziune, mai bună sau mai proastă – dar alta oricum. Am petrecut ani de zile în compania colegilor de facultate şi liceu, era momentul să mă văd singur. Şi singur am fost. Singur printre oamenii cu ochii oblici.

Ca să îmi sporesc singur nivelul de dificultate pentru această expediţie, am ales să nu mai cer ajutoare financiare de acasă şi să mă descurc exclusiv din salariul modest oferit de firmă. Acest lucru s-a simţit considerabil, după ce am tocat „start kit”-ul de acasă pe închirierea unui apartament, garanţii şi alte mărunţişuri. Primele nopţi la cămin au fost copleşitoare. Simţeam cum oraşul pulsează, dar nu ca acasă. Am avut ghinionul să fie majoritatea plecaţi şi am rămas singur, cu o frică pe care nu o mai simţisem. O frică de ieşit afară, de cumpărat o apă. Într-o seară chiar am mâncat doar biscuiţii pe care i-am cumpărat peste zi. M-am simţit pentru prima oară singur în faţa necunoscutului. Şi în a treia dimineaţă am coborât la cantină şi am comandat şi am mâncat. Mai sănătos decât acasă......

*

2. INIȚIEREA

......După sawasdee krap, al doilea lucru care îl înveţi în thailandeză, este cuvântul „farang” sau „farung” sau „falang” care denumeşte un vestic. O problemă a limbii locale, cu 5 accente (!), spre deosebire de chineză care are doar 4 – este interpretarea limbilor străine. Aşa că, orice cuvânt în engleză este scris mereu altfel. Chiar şi pe colegii mei îi chema în fiecare zi altfel, pe şeful meu îl chema pe rând : PSeaw, PSaw, PSeau, PSao. Cuvântul „farang”, în thailandeză însemnând şi guava, a fost al doilea nume al meu acolo. 

Nu este de ajuns că arăţi diferit şi să te simţi diferit, într-o lume diferită cu o cultură diferită, dar trebuie să te obişnuieşti şi cu faptul că se îndreaptă degete şi priviri spre tine şi se aude şoptind că eşti un fruct.

Casa mea, pentru următoarele luni a fost Sri Aroon Mansion. Pentru un moment aţi crede că este o vilă luxoasă. Este de fapt un condominiu de nefamilişti pentru care plăteam 4000 bahţi thailandezi pe lună, echivalentul a 60 euro. Casa era formată din camera mea, baia mea, patul meu şi dulapul meu ... şi cam atât. Condominiumuri urâte, rezultatul urbanizării excesive a Bangkokului, care a atras tineri din toată ţara să studieze în universităţi şi apoi să intre în rândurile corporaţiilor cu conducere străină. Alegerea mea -minimală- a fost o altă sursă inepuizabilă de glume, fiind clasat de către colegi drept Lo-So (Low-Society), Hi-So fiind opusul. Loso este şi o formaţie thailandeză care cântă balade de dragoste, deci am luat partea romantică din acest Lo. Şi aventuroasă.

După o primă săptămână distractivă la birou, a venit primul weekend. O internshipperiţă care a fost în România, Plaloma, fata cu nume de delfin, a fost ghidul meu arhitectural pe aproximativ tot parcursul sejurului. 

În primul weekend m-a luat într-un tur al oraşului său natal. La cam 100km de Bangkok, numele său Nakhon Pathom. Înainte să mă pot acomoda cu locurile, priveliştile şi întâmplările, corpul şi mintea mea au trebuit să se acomodeze cu ritmul vieţii de acolo. Thailandezii sunt nişte persoane relaxate, atât de relaxate încât o oră de aşteptat, 3 ore pe drum, 2 ore pierdute să ne uităm după nu ştiu ce bijbanţuri nu înseamnă mare lucru. Optica lor este diferită, nu se grăbesc – se reîncarnează oricum şi o vor lua de la capăt.

În Nakhon Pathom am învăţat câte un pic despre budism, temple şi palate. Am văzut un mini muzeu al satului, o casă din lemn finisată incredibil, două palate cam urâte şi multă multă verdeaţă. Nu este greu să îţi dai seama că o ţară atât de exotică a fost călărită de către toate ţările exploratoare, ca să nu spun cotropitoare. Influenţe sunt peste tot, stiluri de arhitectură chinez-portugheze, palate de inspiraţie germanică, land-roverurile britanice ale regelui.

Am învăţat să dorm cu aerul condiţionat pornit, cu toate geamurile închise (au un sistem de obloane din sticlă + o plasă pe post de geam). O ieşire interesantă, am putut să văd cum locuieşte o familie într-un oraş de talia Piteştiului. 

A trebuit să îmi adaptez felul de a gândi şi pentru a judeca în mod obiectiv evenimentele din jurul meu. România a trecut printr-un regim comunist-dictatorial şi a sărit direct la capitalism, Thailanda de la monarhie la capitalism, regele fiind un consultant în politica actuală – dar fără să îşi piardă din putere, rămânând un simbol naţional. În timp ce în România s-a mers pe egalitate, pe pătura muncitoare, lucruri care ulterior s-au întors pe dos – în Thailanda monarhia a păstrat o structură a societăţii bazată pe straturi succesive, în capul cărora se află elita intelectuală, cu o reală influenţă.

A observa pur şi simplu o familie thailandeză nu este suficient, trebuie ţinut cont de unele aspecte câteodată nu aşa vizibile. Totuşi structura de bază era aceeaşi – cu alte familii de acolo. Când se căsătoreşte, bărbatul se mută la femeie în casă, care stă cu părinţi, bunici, căţei, purcei. Această mentalitate are repercusiuni în gândirea a multor generaţii, aflându-se acum în conflict cu gândirea capitalist-consumistă. Dar unde este conflict, este şi progres ... sper.

Casa era un haos complet, în pur stil thailandez. După 10 minute de stat la masă, am observat că după o canapea dormea o mătuşă. În bucătărie mai trebăluia una, de nicăieri a apărut şi o bunică.  Masa de pe care mâncam era cu picioarele proptite în nişte farfurii cu apă, să nu se urce furnici în mâncare.

Oraşul lor, Nakon Pathom este locul în care se află cel mai mare Chedi din Thailanda, denumit sugestiv Phra Pathom. Chedi sau Stupa este un fel de mega-muşuroi în care se află moaşte sau alte mărturii ale unui Buddha sau sfânt. A nu se confunda cu templele budiste, locuri în care oamenii pot intra să se roage, ca într-o biserică. De regulă sunt complexe religioase, cu templu, stup, statui şi chiar reşedinţe pentru regi – toate sunt asociate.

Duminică m-am întors cu tatăl Plalomei la volan şi cu două din cele trei mătuşi spre Bangkok. După o mică oprire într-o piaţă pe malul unui râu, unde am recunoscut doar 10% din ce era pe tarabe şi cumpărat nişte snacksuri dubioase am ajuns într-un final până acasă. Am început noua săptămână în forţă, puţin ameţit de evenimente, dar despre asta şi cum mi-am paradit stomacul cu snacksurile thailandeze veţi afla în episodul următor :D

*

3. O SĂPTĂMÂNĂ MAI LINIȘTITĂ

A început la ora de referinţă 07.00 AM. După câteva exerciţii de dezmorţire m-am întâlnit cu colegii din vecini şi am pornit spre birou, cu mijlocul meu preferat (deoarece este mai sigur) Song Thaw. Acesta este un fel de camionetă pick-up în care se îndeasă lumea şi se ţine de toate barele posibile, dar să nu vă gândiţi la modalităţile de transport din partea rurală a Indiei, eram totuşi într-o metropolă. Staţia de Songthaw-uri şi de Motorcycle Taxi (ca atare, scuter care transportă 1-2 persoane) era în ziua de astăzi mult mai veselă, mai colorată parcă. La a doua privire am zărit diferenţa: o puzderie de steguleţe galbene deasupra standurilor cu mâncare, un semn distinctiv pentru săptămâna denumită „Jay”. Mi-am zis că este un alt festival, deci o altă aventură ... thailandezii sărbătoresc tot.

După o săptămână mai relaxată la serviciu, unde în fiecare zi am schimbat locul unde luam masa de prânz (thailandezii ţin foarte mult la mâncare şi nu îşi obosesc organismul cu sandvişuri mâncate la ore aiuristice) şi am făcut cunoştinţă cu faimosul Pad Thai (tăiţei groşi cu diverse arome) am fost invitat de către ghida noastră arhitecturală Plaloma, pentru un tur de weekend al Bangkokului, cu ocazia acestui festival Jay.

Este o perioadă de purificare a sufletului şi a minţii, un fel de post la începutul lui Octombrie. Fără alcool, tutun, sex, carne, produse de provenienţă animală şi (!) care miros puternic, ceapă, usturoi, sosuri de peşte – tot ce este bun adică. Având origini chinezeşti, festivalul este foarte pregnant în Yaowarat, cartierul, v-aţi prins, chinezesc al Bangkokului. O sumedenie de mâncăruri deosebit de delicioase şi de grele, mirosuri diverse,  steguleţe galbene şi mai ales un furnicar de oameni completează imaginea unui cartier eclectic, cunoscut fiind pentru comerţul cu aur.

Zis şi făcut, împreună cu Plaloma am plecat la o plimbare teribilă prin cartierul chinezesc, în plin trafic de maşini, oameni şi diverse alte vehicule – multe nemaiîntâlnite până acum. Pe ea era să o pierd de câteva ori, pe colega ei să o calce maşinile, iar eu mi-am sucit gâtul după toate ce se întâmplau în jurul meu încercând să ţin pasul cu explicaţiile lor.

La cererea mea, domnişoara arhitect mi-a oferit un „sample” de Bangkok periculos pe timp de noapte. Am luat un tuk-tuk, un fel de trotinetă cu motor desprinsă parcă din Mad Max şi cu şoferi pe măsura demenţei acesteia. Deşi are doar un motoraş mic şi mai mult zgomotos decât nărăvaş (vă imaginaţi un trabant fără o roată, fără caroserie şi cu un thailandez la bord) – vehiculul este una dintre atracţiile principale ale oraşului. La limita dintre siguranţa unei maşini şi precauţia pe care trebuie să o ai pe un vehicul cu două roţi, această ricşă motorizată cu un comportament de kart preia ce este mai prost din ambele şi prezintă un real risc atât pentru cei care se urcă în el cât şi pentru cei pe care acesta se urcă (de râs sau nu, am auzit poveşti în nopţile de la cămin despre accidente în care tuk-tukuri au călcat pachete de pietoni). Filmuleţele sau pozele nu pot descrie uşurinţa cu care respiri când cobori după hopuri, zdruncinături, ţipete ale pietonilor şi ţipete ale tale (dacă ai noroc de un şofer de tuktuk „adevărat”).

Datorită distanţei imense din centru, unde era cartierul chinezesc, şi până la cazarea mea, am decis să rămân peste noapte la Plaloma – în una din camerele „gospodăriei” sale din Thonburi (partea stângă a râului). A doua zi am plecat cu un autobuz spre centru unde am lăsat-o pe domnişoara arhitect la cursurile sale de limba franceză. Aveam deci nişte timp să hălăduiesc de unul singur prin oraş, cum îmi place. 

Înarmat cu un caiet de desen şi aparatul foto, m-am îndreptat spre destinaţia numărul 1 a Bangkokului: Marele Palat, unde se află şi Wat Phra Kaew sau templul Buddhei din Smarald, considerat cel mai sacru templu budist (wat) din Thailanda. După primele 5 minute de tur neghidat, mi-am dat seama că 4 ore cât aveam eu la dispoziţie nu o să fie suficiente şi că va trebui să revin încă o dată .... şi încă o dată... şi încă o dată ... 

Ansamblul impresionant, cu temple, stupe, relicve, altare, statui şi un zid colosal alb care înconjoară tot, găzduieşte de asemenea şi palatul regal. Acesta din urmă a fost construit prin secolul 18, de către regele de atunci, Rama I, mutând capitala de pe malul stâng al râului Chao Phraya pe malul drept, pe insula Rattanakosin. Ansamblul mi s-a părut deosebit deoarece, pe lângă faptul că este frumos, este încă folosit, atât pe filială regală cât şi pe cea religioasă (fiind profund legate în cultura Thai).

Am arătat fotografii şi am auzit impresii de la persoane care au fost ca turişti în zonele acestea, iar la prima părere toţi cad de acord asupra unui lucru, vizual vorbind : templele par kitsch-oase, colorate şi mult prea decorate. Recunosc că aceasta a fost şi prima mea reacţie, dar cu timpul mi-am dat seama cât de ... altfel sunt ele de fapt. Singura explicaţie pe care mi-am dat-o este că ochiul nostru nu este obişnuit cu valorile vizuale ale unei culturi complet diferite. Şocul cultural nu este legat doar de ce simţi imediat, de simţuri .... iar acomodarea nu se face peste noapte (cum mulţi cred). „Jetlag”-ul este cu mult mai mare în cazul asimilării noţiunii de „frumos” a culturii respective. Dar odată descoperit, se lasă iar explorat şi iar descoperit, aceasta fiind partea cea mai frumoasă. 

Cred că ochii noştri sunt obişnuiţi cu pietrele europene, cu carcase de cărămidă cu cruci în vârf, cu metereze prăfuite ... ca să dea bine, să se simtă autenticitatea. Faptul că Marele Palat este construit în doar de 200 de ani şi arată cum arată, este o dovadă vie şi clară a dragostei de frumos, a menţinerii ideii de regalitate ca simbol suprem şi a relaţiei armonioase pe care aceasta o are cu poporul, ajutată fiind şi de aparatul religios pe care îl găzduieşte în grădina sa.

După aventura mea la Palat, m-am regrupat cu Plaloma şi am fost la un alt templu, la Wat Suthat. Acolo mi-au fost explicate diferite concepte budiste şi legăturile cu arhitectura, am pocnit nişte schiţe ca arhitecţii şi am luat un autobuz spre casă.

Încă o oră şi un pic mai târziu (!) am ajuns acasă la Sri Aroon, am luat un lapte de soia - bun şi compatibil cu festivalul Jay şi m-am pregătit pentru o altă săptămână palpitantă la birou ...

*

4. PRIMII STROPI DE CULOARE 

Deşi trecuse o lună, încă îmi tremurau picioarele de cât nou era împrejurul meu ... şi eu mă ştiu un personaj adaptabil. Totuşi, se anunţa o săptămână deosebit de colorată.

În miezul săptămânii am avut parte de o excursie fulger în centru, cu ocazia zilei regelui Rama V, mort de ceva vreme dar încă foarte popular. Am mai văzut eu adunări de oameni, concerte, evenimente ... dar parcă asta le-a întrecut pe toate. Mai întâi ne-am oprit să cumpărăm flori, să ducem ofrande. Nu vă gândiţi la un buchet, încercaţi mai degrabă pungi întregi cu flori. O formaţie de persoane invalide care dădeau în oale oferea un fundal muzical deosebit (chiar cântau bine) pentru un cadru idilic: focuri de artificii, fum fum fum, foc foc foc şi o motocicletă cu ataş şi televizor montat pe ea(?) completau peisajul. Mega-bâlci.

După această scurtă ieşire, am realizat că Plaloma nu se poate ocupa şi în acest weekend de mine, aşa că am luat personal atitudine şi am organizat o mică excursie cu colegii de serviciu şi o profesoară de engleză filipineză, prietenă a colegei arhitect.

Nu simţeam încă prea bine oraşul deoarece am prins doar frânturi, aşa că mi-am propus o incursiune clasică în oraşul vechi, având ca punct de pornire muzeul de istorie ... să încep cu începuturile deci.

Zis şi făcut, ne-am organizat cu mic, cu mare şi după 2 ore am reuşit să ne strângem în centru. O surprinzător de scurtă vizită la muzeul de istorie, chiar şi fără ghid, m-a făcut să mă întreb cum de o ţară cu o cultură atât de bogată şi diversificată nu poate puncta multe evenimente istorice. Într-adevăr la acest capitol îi avem bine de tot (a se citi am fost căsăpiţi de mai multe ori). Realizam în acel moment că să compari culturi între ele este o prostie în sine, care este mai rotundă sau pătrată. Am plecat de la muzeu cu un sentiment de împlinire, poate o urmă de satisfacţie neaoşă ... ce mă duce cu gândul la zicala „fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara ta”.

Lăsând prosteala filozofică la o parte, ne-am simţit bine. Cu colegi cu tot am început să ne plimbăm, să vedem .... şi să ne facem poze. Multe poze. Cine v-a spus că asiaticii fac poze multe s-a înşelat. Fac foarte multe poze. La un moment dat nici nu mai înţelegeam plăcerea de a tot apăsa şi a te prosti, dar după o vreme m-am lăsat şi eu furat şi am realizat că mai important este momentul. Se simte la ei că se bucură de viaţă, de fix acel moment pe lângă care noi am trece posomorâţi şi ne-am întreba de ce. Nu îşi arată vârsta deloc şi asta se trage direct din modul de viaţă, din care avem de învăţat multe de tot. Mereu mi s-a zis „chew-chew”, adică dont worry, să nu îmi fac griji. Stilul de viaţă adoptat este sabai-sabai, fără probleme, relaxat – zen. 

Şi zen am tot continuat să ne pozăm, 5 ore de plimbare transformându-se în nu mai puţin de 5gb de poze, cu 3 aparate doar. Deşi eram în pericol să îmi pierd identitatea şi mă salvam filozofând mereu, am renunţat la idee ... şi am început să mă las uşor pe apă, ca la înot – să mă simt bine adică.

Ne-am continuat periplul pe malul romantico-mâlos al râului Chao Phraya, ne-am oprit la o mâncătorie cu o privelişte superbă şi pentru mine foarte liniştitoare deoarece îmi place apa. Apoi ne-am îndreptat spre Wat Pho, un alt templu fix peste drum de Marele Palat. Este cunoscut şi ca „The temple of the reclining Buddha” adică templul buddhei înclinate, o poziţie de meditaţie, înainte de culcare stai întins dar proptit mai în cot aşa, ca şi cum te adoarme o telenovelă. O buddhă imensă, aurită şi cu nişte tălpi gigantice bătute cu smaralde şi tot soiul de pietre preţioase. „Irony is being ironic” ar zice fratele meu, deoarece învăţătorul lor, prinţul indian Siddharta Gautama, cunoscut în legendă şi ca „Buddha” a pledat o viaţă întreagă pentru un drum ascetic, lipsit de ataşamentul material – o cale de mijloc echilibrată şi în ton cu natura. Am desenat, făcut poze şi admirat în rest.

Dar acest templu nu se poate judeca aşa aspru, deoarece este deja „cult-classic” - un fel de Voroneţ al lor. Am văzut împodobeli exorbitante, multe cu porţelanuri chinezeşti – deosebit de frumos lucrate ... şi cel mai important iar, ne-am simţit bine. Ne-am întâlnit scurt şi cu Plaloma, un laitmotiv al experienţei Thailanda.

Am pierdut câteva fete pe drum, retrăgându-se mai repede acasă ... şi am ajuns astfel în efectiv redus, într-o atmosferă mai intimă să observăm apusul de pe un pod al râului Chao Phraya. Am împărţit puntea cu maşini, oameni şi am putut gusta în sfârşit un Bangkok pur, agitat şi calm în acelaşi timp, uşor romantic şi foarte efervescent. 

Ne-am încheiat excursia pe celebra Khao San Road, strada celor cu ghiozdan în spate - „backpackers road”. Un loc superturistificat, cu hosteluri, tatuatori, baruri, bordeluri şi fete ieftine, magazine, restaurante ... tot ce este mai bun şi contrastează cu templele calme. Savoarea eclectică a oraşului era completă în acea zi. 

M-am întors acasă şi am revenit la rutina nu atât de plictisitoare a lucrului la birou. Aproape aceeaşi gaşcă din excursie reuşeşte să întreţină şi aici o atmosferă de excepţie. Unul din şefi mai cântă la chitară, oamenii râd şi glumesc, se simt bine ... dar până la urmă ... tot lucrează.

Cu aceiaşi oameni am fost la sfârşitul încă unei săptămâni la festivalul Loy Kratong (nr. : un soi de Caloian). Alt festival, altă distracţie – ceva ce iniţial avea încărcătură religioasă (împingerea unei ofrande pe apă pentru comunicare cu morţii) s-a transformat în ceva mai telenovelistic şi comercial, cum să ne găsim perechea – varianta cu bărcuţe cu lumânări. Sper că nu i-am dat idei greşite contabilei (mai în vârstă decât mine cu 5 ani) cu care am împins mini ambarcaţiunea pe o baltă. Spectacolul adevărat era de fapt pe malul râului Chao Praya, în centru. Iniţial am fost puţin mâhnit că nu am ajuns să văd treaba adevărată, dar faptul că am fost în Siam Park, un parc de distracţii din cartier a compensat din plin. Iar mi-am dat seama că nu contează câte bifezi, ci Cum le bifezi . Am împins prostiile alea pe apă şi apoi ne-am dat ca nişte descreieraţi în toate tiribombele posibile:D – graficianul şi contabila amândoi de 30 de ani şi altă colegă de 26 de ani fiind parcă mai entuziaşti ca mine să se dea în ele (a se nota că aveam 24 atunci).

Concluzia mea pentru aceste două săptămâni mult mai alerte şi colorate a fost că nu contează cât de bună sau rea este lumea, ci pe cine alegi să ai lângă tine când vrei să te uiţi la ea.

*

5. KHON THAI, NIND NOY

Şi iată-mă din nou la birou! Micuţ, destul de înghesuit şi aduce cu o sală de jocuri unde se rupe starcraftul în două. Aici mi-am petrecut cred 70% din timpul meu în Thailanda şi am realizat că până acum nu v-am povestit nimic despre el. Colegii sunt o adunătură de zăpăuci, puşi pe lucrat şi băut mult. Pe lângă mine evident, mascotele biroului sunt cei doi golden retrieveri, Honda şi TongKorn – tatăl şi fiul – nişte ghemotoace mari şi pufoase care ştiu doar să mănânce şi să doarmă. Câteodată ne mai vizita şi mâţa cu nume de peşte, Tuna (animalul unei colege). În rest muzică, voie bună şi după ora 18.00 bere din belşug, pentru pasionaţi.

În această menajerie trebuia să mai şi lucrăm, iar dupa 6-7 săptămâni (!) şefii au realizat că sunt arhitect în devenire şi cred că nu mai aveau ce să îmi dea de făcut, m-au pus să măsor sediul şi să fac o propunere de extindere. După ce am venit cu o soluţie care printre altele presupunea tăierea bambusului sacru (care îmi încurca ideea de spaţiu introvertit) – cred că s-au gândit că nu a fost o idee prea bună ... lăsându-mă să îmi manifest conceptele europene în spaţiul lor cultural ... 

Totuşi au reuşit să scape de ideile mele, deoarece a venit sfârşitul de săptămână. Fiind foarte preocupat de tăierea bambusului m-am trezit vineri fără program pentru weekend. Mi s-a mai întâmplat asta şi am rămas prin cartier, dar deja mă simţeam mai sigur pe mine aşa că m-am decis să ies în lume, de unul singur. Am ales destinaţia Samut Prakarn, muzeul Erawan. Din cauza distanţei foarte mari (aproape la ieşire din Bangkok), colegii mi-au spus că sunt uşor sărit de pe fix, dar nu s-a oferit nici unul să vină cu mine (diferenţe culturale ... sper). Am luat un autobuz bine, al doilea aproape bine. M-am împrietenit cu şoferii, care m-au ajutat să cobor la staţia de metrou pe care o doream. Am aflat pe drum că traseul ales era mult mai complicat, dar în fine ... era bun. Cu puţin desen şi ceva thailandeză ne-am înţeles de minune. După 7 staţii cu metroul am luat alt autobuz care ducea spre mărginimea Bangkokului. Nu aveam cum să ratez staţia, muzeul Erawan este de fapt o statuie, un elefant imens cu trei capete, ceva cam cât un bloc de zece etaje. Simboluri şi semnificaţii peste tot, Erawan fiind denumirea în thai pentru Airavata, elefantul lui Indra (un fel de Thor al lor, ceva războinic). Incredibil ca imagine, un elefant impunător cu trei capete care îmbină armonios forţa cu eleganţa (elefantul fiind un animal deosebit de îndrăgit de Thai, ca lupul de daci). 

În statuia aceasta se află o colecţie de obiecte chinezeşti, europene şi tot soiul de alte chestii. Este un fel de adunătură care vrea să păstreze vii tradiţiile thailandeze (nu mă întrebaţi cum). În soclu este lumea subterană, pe la mijloc aşa lumea comună, spaţiul nostru – cu o constelaţie deasupra, iar prin gât ajungi în capul elefantului unde este raiul, în care se află Buddha. Explicaţiile acestui parcurs eclectic m-au lăsat un pic depăşit de situaţie, dar în „rai” s-a băgat în seamă cu mine un cuplu de tineri thailandezi, mai mult el. Liniştit fiind de faptul că sunt doi, un el şi o ea (sper că era o ea, dar aceasta este altă poveste despre Thailanda) m-am decis să stau la taclale cu ei. Ne-am împrietenit, am făcut câteva poze, am vizitat grădina superbă a muzeului şi apoi am luat autobuz şi skytrain (tren prin cer) până în centru unde am mâncat. M-am speriat puţin când mi-am dat seama că eu ştiam mai bine ce autobuz trebuie să luăm şi cum să ajungem ... şi că am vorbit eu cu controlorul să plătesc. Simţeam că eram deja de al locului, khon-thai cum îmi ziceau vecinii ... dar momentan „nind-noy”, adică un pic.

M-am întors la lucru şocându-mi colegii când le-am zis că am plecat singur şi m-am întors cu doi prieteni făcuţi în rai, dar deja nu se mai mirau de ce le povestesc. Părea totuşi să se anunţe o săptămână plină de neprevăzut. În prima zi era să-l pierd pe Honda, câinele şefei. După ce m-au speriat toţi, povestindu-mi cât de nărăvaş este acest patruped cu nume de motocicletă, le-am zis că mă duc să încerc şi eu să îl plimb, cum spuneam în primul episod: nu ziceţi niciodată nu unei provocări. Un moment de ezitare şi m-am trezit alergând după el prin cartier, gândindu-mă la inevitabila mea repatriere de urgenţă, înainte de termen. Sau o ceartă pe cinste, cu zâmbetul pe faţă – thailandezii vor să îşi păstreze o atitudine prietenoasă şi plăcută chiar şi atunci când au conflicte. Principiul este de „Save face”. Honda se pare că era un maestru al evadărilor din ham, dar am reuşit să îl plachez şi să îl returnez până la urmă.

Tot în această săptămână am început să port discuţii cu o prietenă a unui coleg, o thailandeză stabilită în Alaska (nr: puneam prea multe întrebări și au chemat-o pe chat). Fiind o expertă în domeniu ne-a ţinut nişte teorii întregi despre budism mie şi colegului meu olandez, via skype. Nişte conversaţii deosebit de savuroase, într-un triunghi creştino-budisto-ateu. Aici s-ar putea să fi inversat un pic episoadele, dar ce să mai, se potriveşte cu cadrul şprinţar şi eclectic al Bangkokului. În săptămâna aceasta sau poate cea dinainte, dar sigur în această zi de miercuri am avut o primă deplasare cu o parte din colegi, să facem un training pentru un soft de mentenanţă. Nicio legătură cu domeniul meu, dar cred că şefa a vrut să ne distrăm, măcar variam un pic statul la birou. Am cunoscut un pic din mediul universitar IT Thailandez, un fel de politehnică a lor, ne-am clătit ochii cu fete drăguţe în uniforme, unii au devenit nostalgici după anii de studenţie şi, nu în ultimul rând, am aflat de la şefă că softul pe care îl folosesc ei este ca un avion rusesc, cu multe butoane şi greu de folosit – dar când îi prinzi şpilul merge de rupe ... o optimistă.

În continuare o săptămână încărcată, în timp ce noi ne plimbam pe la universităţi, contabila a tradus 400 de pagini de manual al acestui soft, cu google translate, a se citi a fost făcută pastă de către şefa. La sfârşitul chinului, am fost cu toţii o zi dus-întors la mare, Sri-Racha lângă Bangkok, să sărbătorim o victorie/predare de proiect şi să o îmbătăm mişeleşte pe PMouy traducătoarea. Am mers în stil Valea Prahovei, acasă - stat în maşină - două poze – îngurgitat - stat în maşină – acasă. Acolo am hrănit maimuţe sălbatice, care vin la cerşit ca urşii pe transfăgărăşan, unii dintre noi chiar luptându-se cu ele pe pufuleţi. Am aprins nişte lumânări la un templu chinezesc pe malul mării, am mâncat, băut şi plecat într-un final spre casă unde ne aştepta o săptămână de mahmureală ...

*

6. „ONE NIGHT IN BANGKOK ...”

...şi mahmureala a trecut subit. M-a încercat un sentiment patriotic când am aflat că se votează pentru preşedinte (nr. : România, 2009). Conştiincios m-am dus la vot, cunoscând cu acest prilej o parte din personalul ambasadei. Încântaţi de prezenţa tinerilor la vot, de fapt de prezenţă în general, deoarece cred că era doar o mână de români în Bangkok, consulul mi-a dat o invitaţie la o petrecere de 1 Decembrie, ziua naţională la ... ţineţi-vă bine ... Shangri-La, hotel de 5 stele pe malul râului Chao-Praya. O ocazie unică de a gusta din viaţa „Hi-So” a oraşului. Cum să refuz?

Întors acasă am deschis plicul şi am citit : „lounge suit or traditional dress”. Panică şi haos, nu m-am imaginat niciodată în port popular, dar evident aş fi încercat să vin aşa. Am optat pentru opţiunea doi, costum. Venisem doar cu un rucsac de spate în care înghesuisem câteva tricouri şi doi pantaloni. Trebuia să îmi iau un costum oricum, acasă având ceva destul de vechi, iar în Thailanda hainele se zice că sunt foarte ieftine şi de calitate foarte bună.

După o serie de consultări cu toată lumea care s-au transformat într-o miştocăreală pe cinste, i-am luat pe vecinii şi colegii mei PMouy şi PNong la mall. Mallul Bangkapi este un fel de mecca de cumpărături a zonei, cam de patru ori mai mare decât cele din Bucureşti. Acolo este printre cele mai mici însă. Având doar câteva zile la dispoziţie şi atârnând şi de alţi factori a trebuit să cumpăr ca un bărbat. Drum, cercetat, cumpărat.

A venit şi ziua fatidică. De dimineaţă stau pe youtube să învăţ să îmi leg cravata, urc pe un motorcycle taxi şi zbor la serviciu, făcându-i praf pe toţi (mă ştiau numai în tricou). Am făcut câteva poze şi cu bucătăreasa mea preferată şi am zburat. Plec cu un taxi ghiduş care s-a făcut că nu ştie destinaţia şi după ceva peripeţii ajung în cele din urmă la Shangri-La. Eram prea bine-dispus ca să mă supăr, i-am lăsat un bacşiş gras ca să fiu în ton cu seara şi intru în hotel.

Intru fascinat de faptul că era totul ca în discursurile unui profesor drag mie (nr. : Hurduc) : „Sheraton, 5 stele, totul făcut perfect ... numai aranjamentul floral de la intrare este 1000 euro, fiind înlocuit la fiecare trei zile”. La fel, Shangri-La, totul era brici : serviciile, salutul chelnerilor, zâmbetele, ospitalitatea ... totul părea aranjat la standarde de Bangkok adevărat. Mi se spune „Bună seara” şi sunt invitat în „Ballroom”-ul luxos al hotelului.

Trec de un cordon de thailandeze care flanchează intrarea, stânga-dreapta cu tăvi în mână, pe ele pahare: vin alb şi roşu, apă, sucuri. Înşfac un pahar de vin roşu (excelent) şi continui în aceeaşi manieră seara. Fac cunoştinţă cu câteva personaje, mă ajută un jurnalist să mă integrez puţin şi după rămân într-un colţ studiind situaţia, să văd pe unde atac. Pe fundal se aud mocnit nişte simfonii neaoşe, pe mese bogat decorate se află delicatese la discreţie: bucătărie românească, thailandeză şi japoneză şi nu în ultimul rând o multitudine de aranjamente florale completează imaginea de mare ştaif a serii.

Deodată mă abordează brut şi formal un american, un membru nou al ambasadei lor. Logan (a se citi Lăughăn) este un tip vizibil setat pe „networking”. După trei vorbe de curtoazie am început să îi spun în detaliu povestea cum şi ce fac eu acolo. Când s-a prins că sunt student i-a scăzut interesul brusc şi a căutat o evadare. Îşi plimbă ochii pentru câteva momente şi zăreşte scăparea din ghearele discursului meu: mămăliga. Evident nu ştia ce este gălbejeala aia, dar a văzut că e o pastă. Apoi, pe un ton dezinvolt îmi spune : „you will have to excuse me, I have to go check that spread.”. Sclipitor. 

Intru până la urmă în vorbă cu oamenii normali, un argentinian şi un olandez – amândoi căsătoriţi cu românce şi stabiliţi în Bangkok (normali în accepţiunea mea). Apoi cu un cuplu de români cu cetăţenie suedeză, dar cu afaceri lângă Bangkok, în staţiunea din episodul precedent, Sri Racha. Stăm la taclale. Vine un discurs searbăd. Bem. O discuţie savuroasă. Bem. Se sparge gaşca şi rămânem o mână de oameni. Un nene de la ambasadă îmi spune că aşa se întâmplă în fiecare an, rămân românii şi beau până sunt daţi afară. În sfârşit mă simţeam în largul meu. Romanian Classic. Bem iar. Desenez cu un copil de la ambasadă. Bem. Desenăm. Bem. Ne dau afară.

Plecăm să continuăm cocktailul la terasa hotelului, pe cheltuiala noastră de data asta. Speriat puţin de oamenii la costume şi puterea lor financiară mă aşez la masă. Trec emoţiile când văd că argentinianul alege cel mai ieftin vin din meniu, era clar cu cine eram - de-ai noştri. După teoria chibritului şi nemurirea sufletului încheiăm seara şi eu iau un taxi spre casă cu un român care stă în Bangkok de nouă ani. Românii învaţă repede o limbă străină, e demonstrat. Acesta discuta în thailandeză cu şoferul de parcă era o afacere între bucureşteni. Umflat de un sentiment patriotic şi cu ceva vin la bord mă retrag la somn destul de târziu, încheiând o seară într-adevăr epică. 

Acestea s-au petrecut într-o marţi, în săptămâna de foc la birou, penultima de altfel. Toată echipa era în febra predării, lucrând de zor pentru o prezentare multimedia a unui soft pentru comerţul cu aur, goldfex (reclama este intenţionată). Produsul urma să participe la o gală de premii din Australia, pentru toată zona „Asia-Pacific”. O luptă între grei şi evenimentul cel mai important la care au participat până atunci. 

A fost o onoare şi un privilegiu ca şeful să îmi încredinţeze grafica broşurii, până la urmă contactul direct al juriului cu produsul. Am lucrat în turaţie maximă, am venit şi în weekend chiar şi într-un final am terminat, cu gândul că vom prezenta ceva la care toţi ne-am străduit. Această predare se simţea că va fi şi ultima, deoarece în perioada de două săptămâni în care şefii erau plecaţi în Australia, urmau să vină musafiri de acasă la mine, să ne plimbăm şi să mă ia înapoi. 

Cel mai frumos moment a fost în ultima vineri când şeful a venit de la print drept la mine în birou, cu broşura în dinţi să îmi arate cum a ieşit, cu burta parcă mai rotundă decât de obicei şi un zâmbet de o sinceritate pătrunzătoare, nu unul impus de cultură. Le-am cerut liber, mi-au dat, le-am urat succes, am pus rucsacul în spate şi m-am dus acasă deoarece venea partea cea mai frumoasă ...

*

7 şi 8. EPILOG FINAL

Vulturul este în cuib. Aceasta a fost prima linie transmisă acasă. Cu două săptămâni înainte să plec din Thailanda, bunul meu prieten şi coleg de când ne ştim, pe numele său de cod A-di (botezat de thailandezi Rd, nr. : Cearny), a aterizat. Am gonit până la aeroport cu un taxi, o îmbrăţişare românească şi duşi am fost prin toropeala thailandeză, până acasă la Sri-Aroon mansion. 

I-am făcut un tur de noapte al cartierului şi am fost un pic prin mall, cât să rămână în starea de şoc iniţială. A doua zi eu mai trebuia să trec un pic pe la birou şi, ca să nu piardă el timp preţios, l-am instruit cum să ajungă în centru şi ce poate să facă. De la birou primesc un telefon şi aflu că deja vizitase câteva obiective mari şi se îndrepta spre altele. Colegii au fost puţini miraţi, dar i-am liniştit deoarece ştiam stilul alert al cearno-mobilului (maşina lui Rd).

După ce a bifat tot ce se putea bifa cu o viteză uluitoare, s-a întors acasă cu jumătate din 7-Eleven, celebrul magazin de cartier. Dulciuri, sucuri, tot ce se putea băga pe gât şi era nou. În acea seară, un eveniment de notat a fost faptul că mi-am spart gingia spălându-mă pe dinţi, interpretând ca fiind o rupere a zenului acumulat. Sau poate am fost doar nătâng. Cert este că Rd-ian a venit ca o rachetă tomahawk şi mi-a bramburit toată camera mea minuţios aranjată şi organizată (noptiera şi taburetul).

Rd a părut simpatic pentru şefi, motiv pentru care am mai stat o zi pe la birou, ce-i drept mai scurtă un pic. Aici i-am tocat bine de tot pe toţi colegii, să-i întreb de destinaţii pentru scurta, dar intensa mea vacanţă. Tot şeful a avut cuvântul cel mai greu şi hotărât, i-am mulţumit şi am plecat. 

Pe după-amiază i-am invitat pe prietenii mei nevorbitori de engleză, Joe şi Job la o plimbare prin oraş. Am făcut câteva poze şi cu ei, ne-am dat cu barca pe râu şi am avut o conversaţie spumoasă, nu se poate spune însă în ce limbă (nr.: tailandezii sunt praf cu engleza). Seara am folosit pentru prima oară harta mea cu Thailanda, desenată de mână la sugestia unui coleg. Am trasat toate destinaţiile posibile, am calculat şi am tras concluzia: trebuie să vedem nişte temple vechi, nişte pădure thailandeză şi nişte insule tropicale. Să începem cu începutul,

Ayutthaya! Prima destinaţie din afara Bangkokului, de această dată fără ghid local. Ayutthaya este fosta capitală a Thailandei şi a fost invadată şi arsă integral de Burma cu mulţi ani în urmă. Temple vechi, palate, ruine abandonate. Acum este un muzeu în aer liber, la o oră distanţă de capitală, fiind o localitate care trăieşte aproape exclusiv din turism. Ideea noastră a fost simplă şi la obiect, închiriem un scuter să vedem cât mai multe relicve.

Zis şi făcut, în a treia zi aici Rd conducea deja pe partea stângă. Cu toţii ştim cum conduce în România, dar să fiu în spatele lui, în condiţii de şoc cultural şi mers pe cealaltă parte – pe un mijloc de transport periculos prin definiţie, era deja .... prea genul care ne place. Am dat o raită pe la toate templele, vizitat, pozat şi desenat cât am putut, iar în tot acest timp am fost evident jupuiţi la fiecare intrare de fiecare baht. Dar a meritat. A meritat şi durerea de cap a şoferului, care a terminat ziua cu creierul cablat invers de la atât condus pe celălalt sens. Am văzut stupe, temple, cărămizi vechi de sute de ani dispuse în toate felurile posibile ... a fost ca o variantă mai mică de Angkor-Wat din Cambodgia. O zi dus-întors, dar de o intensitate deosebită.

A doua destinaţie, ceva păduri: Kanchanaburi. Locul unde s-au derulat evenimente importante din războiul mondial şi unde se află celebrul pod peste râul Kwai. O destinaţie super-turistică, un soi de Valea Prahovei. Am trecut puţin prin Nakhon Pathom şi ne-a ajutat Plaloma să ne orientăm spre autobuzul corect. Ajunşi la destinaţie, am ales o cazare pe malul râului, de unde evident nu vedeam nimic decât stufăriş. Un sat de vacanţă plutitor, deosebit de calm şi relaxant. Pe seară am încercat clubul de noapte Sugar, în pur scop educaţional bineînţeles. Să vedem şi noi despre ce este vorba. Am cunoscut-o pe patroana numită ... Sugar, am stat de vorbă cu nişte personaje mai mult sau mai puţin dubioase şi cu mai mulţi sau mult mai mulţi bani ca noi, de prin alte ţări. Am băut o bere şi ne-am retras deoarece drumul până acolo a fost groaznic de lung. 

Obişnuiţi să mergem puţin şi să vedem cât mai multe, evident că am fost un pic dezamăgiţi şi ne întrebam ce se întâmplă de fapt. Europeneşte vorbind, distanţele sunt mai mici la noi. Locurile sunt mai mici, interacţiunile mai scurte şi intense, ritmul mai alert. În apropiere aveam multe destinaţii, un templu cu tigri pe care îi puteai mângâia, o crescătorie de elefanţi etc. Am ales evident altceva, cascadele Erawan. Acestea sunt de fapt o salbă de şapte cascade şi bălţile aferente. În autobuz am cunoscut-o pe Noelia, o madrilenă rătăcită care călătorea de una singură deoarece prietenii ei au vrut să vadă alte lucruri în Thailanda. 

După 50 de minute în care am încercat să o impresionez şi să îmi antrenez spaniola, şi-a dat seama că ştim amândoi engleză şi ... să zicem că am preferat să putem comunica într-o limbă mai universală.

Am ajuns şi la cascade, am urcat, ne-am udat, ne-au atacat nişte maimuţe să ne ia sticlele de apă ... şi la sfârşitul traseului am rămas nu foarte impresionaţi. Erau ruşi şi americani care se scăldau în bălţi în stil Mamaia, o franţuzoaică de 40 de ani cu prietenul său indian de 20 de ani, ce să mai ... toată fauna posibilă.

Uzi fleaşcă ne-am suit în ultimul autobuz spre Nakhon Pathom. Drumul de întors a fost sublim, un asfinţit de soare în dreapta străzii, o şosea domoală, un şofer atât de relaxat încât zâmbea când intra pe roşu, o gaşcă de oameni care dormeau unii pe alţii. În momentul acela am simţit cum toţi realizau frumosul care li s-a întâmplat mai devreme, momentul pe lângă care au trecut căutând senzaţionalul. Pur şi simplu stând în tabla aia cu roţi, se bucurau de moment. 

Prin faptele noastre de vitejie şi camaraderie dovedite în ascensiunea cascadelor, am convins-o pe Noelia că nu suntem români din care ştia ea din Madrid, aşa că am decis să luăm cina împreună la un restaurant recomandat de ea. Domnişoara îşi dorea foarte tare să participe şi la un curs de gătit, dar nu mai avea timp şi a doua zi trebuia să plecăm foarte devreme. Aşa că ne-am gândit să facem ceva deosebit, să luăm de mâncare şi să facem o lecţie de gătit cu Plaloma, în Nakhon Pathom (halta noastră în drum spre Bangkok). Nu îmi prea place să mă autoinvit, dar în acel moment am profitat uşor de cultura amabilă şi prietenoasă thai şi am întrebat-o, se poate? Ca o drăguţă ce este, răspunsul a fost evident da şi am ajuns cu Rd şi o Noelie care trepida de emoţii să gătim nişte delicatese ... cu o thailandeză autentică, în Thailanda. Ghiftuiţi ne-am întors în Bangkok şi am condus-o pe Noelia la un hotel în centru, iar apoi ne-am întors acasă. Lucrurile care în cele 3 luni de zile se îndepărtaseră de mine, reveneau. 

8. Ne-am întors acasă frânţi şi ne-am făcut cercetările pentru următoarea şi ultima escapadă, o insulă tropicală. Să gustăm din plăcerile thailandeze dintre cele mai celebre, căldură, plaje fine şi ape cristaline. Am ales ca destinaţie Koh Chang, în golful Thailandei, aceasta fiind a doua insulă ca mărime după Phuket. Chang însemând elefant, iar Koh insulă – însemna că mergem pe insula elefanţilor. Pe lângă plajele faimoase, pe aceasta se mai găsesc păduri dense de mangrove, crescătorii de elefanţi şi ... benzină la sticle de 2L PET:D.

Ne-am împachetat şi am ajuns la staţia de autobuze Mo-Chit. Pe drum ne-am îm ... tovărăşit să zicem cu o olandeză care era studentă la medicină şi îşi distrugea tinereţurile şi banii părinţilor prin ţări tropicale. Era foarte interesată de „găleţile” thailandeze, o găleată la propriu în care îţi dau thai whisky, vodka, redbull şi cola – aceasta vine complementar la cercurile de foc şi toate distracţiile „întreţinute” de pe plajă. Tare, ce să zicem şi noi. Din fericire am pierdut-o pe drum în Trat, un oraş absolut demolat unde ne-am cazat peste noapte, portul de pe coastă de unde urma să luăm feribotul a doua zi. Am dormit o noapte cu un ventilator obraznic în cameră, iar unul dintre noi a adoptat o soluţie straşnică ... o pereche de lenjerie pe cap. Se anunţa un weekend de pomină.

Ajunşi pe insulă ne-am cazat fără ezitări la un resort pe plaja Kai Bae, o căsuţă pe piloni aflată pe malul mării. Un drum cu peripeţii, n-am văzut niciodată nişte serpentine atât de cotite şi de şerpuinde, probabil fiind pe o insulă atât de accidentată normele au fost îndoite şi ele. Am mers ultimii agăţaţi pe un jeep, iar ceilalţi turişti se uitau miraţi la noi. Nu au mai fost aşa uimiţi când le-am zis că suntem din România. Am scăpat şi de ei, ne-a dus la Kai Bae. 

Ne-am cazat şi la nici cinci minute distanţă am găsit restaurantul locului, unde am mâncat un peşte cu ananas. Apoi, ne-am gândit să variem scuterul, aşa că Rd a venit cu ideea să închiriem un motor. A se nota că nu noi ne-am dus după el, ci am vorbit la recepţie şi ne-a fost adus la nas – mai întâi o pârţâitoare, iar apoi o frumuseţe de Honda Shadow antică. Eram pregătiţi să ne spargem capetele pe insulă. O tură de şoc, ce sigur mi se va derula printre ultimele imagini pe această lume, emoţii şi haos în serpentine care – repet- erau pe celălalt sens. Am făcut nişte poze, am suferit puţin de noi şi ne-am întors cu 2-3 ani mai bătrâni să ne culcăm. Am fost într-un local mai hi-so şi ne-am retras după o scurtă plimbare.

A doua zi ne-am trezit, am mâncat nişte orez şi am văzut nişte oameni care se dădeau cu parapanta trasă de o şalupă. Ce să zicem, ne-am dat şi noi. O variantă era să ne ducem să ne scufundăm cu caiacul. Am plecat de la cazarea noastră de fix pe malul mării şi după înotul de dimineaţă, evident ( ... ) am luat ruta şalupei care, iar, a venit la nas. Ne-am dat, ni s-a făcut rău, ne-am pozat şi ne-am retras să zacem puţin să ne revenim. Era ultimă seară şi ce ne-am gândit ... să o facem lată.

Ce puteam să facem mai rău decât să gustăm din viaţa de noapte scandaloasă a Thailandei, pe o insulă tropicală. Ne-am îmbrăcat cât mai prost şi am plecat pe ştrase. După ceva muncă de convingere, deoarece Rd este un bărbat mai la locul lui decât sunt eu ... ne-am proptit într-o bombă locală. 6 dame de companie, unele cu mai mulţi kilometri la bord, altele mai proaspete, una fiind şefa – o tipă evident, foarte versată şi cu un soţ olandez. Creierul afacerii. Pe mine m-a luat în primire stagiara, pe Rd ceva mai vechi aşa şi dezinteresat, motiv pentru care acesta din urmă a rămas toată seara să facă trucuri de cărţi cu barmanul şi prietenul său lady-boy, animatorul mini-bombei. Thailanda se dezvăluia din ce în ce, ca o domnişoară pretenţioasă. 

Ne-am încurcat la un joc de biliard, am mai băut, ne-am mai vorbit pe thinglish până când ne-am ameţit destul să ne trezim la realitate să realizăm că eram rupţi din peisaj. Lângă noi, un tăietor de lemne norvegian vâna fără succes nişte fuste, pe o canapea nişte moşi plictisiţi se întreţineau şi făceau glume deocheate cu alte fuste, la bar un băiat semi-bărbat dar nu îndeajuns de femeie pe cât şi-ar fi dorit dansa lasciv, iar şefa ne zâmbea amical şi ne invita să mai stăm la un pahar gratis din partea casei, trăgând de un clopoţel. Un cadru idilic.

Şi fix în momentul în care trebuia să mă îndrăgostesc irecuperabil de o frumuseţe thailandeză venită din up-country (nr. : de la țară), puţin şantalie în pantofiori şi o fustă care nu stătea pe ea – în sensul rău, m-a lovit realitatea. I s-a făcut rău adică. Ăsta era jobul ei până la urmă, să bea cu toţi clienţii, să se ducă la baie, să facă loc pentru o nouă rundă şi să se întoarcă la muncă. A repetat episodul de trei-patru ori, iar la ideea mea de a o ajuta mi-a răspuns că mersi – e ok, dar trebuie să mă întorc la treabă. Muncea să îşi ajute rudele sărace de la ţară ... şi când spun sărace, Thailanda dă o definiţie care poate ar şoca mulţi români care se văicăresc. Era prototipul fetei descuţe venite din Isaan, să poată să facă şi ea un ban unde este bătaia peştelui, europeni plini de bani. Nu mică le-a fost mirarea când cu mare tam-tam le-am numărat banii şi ne-am oprit la un bacşiş de 15-20%. Replica băiatului jumătate fetiţă mi-a rămas şi acum „yes, here we wok, eet, sleep” repetată de două-trei ori. Aş fi adăugat eu câteva activităţi, dar să o lăsăm aşa.

Ne-am întors acasă uşor dramatizaţi, iar Rd uşor vesel ... nu se întâmplă doar să joci cărţi cu barmanul ... mereu are ceva sub tejghea pentru tine să te ţină în priză. A doua zi ne-am târâit aproape spre casă, prin feriboturi, autobuze şi skytrainuri. Acasă am primit veşti bune şi un răspuns de la o cunoştiinţă de acolo, răspuns care a continuat cu trăirea completă a experienţei thailandeze (nr. : m-am îndrăgostit și fata a a venit apoi în România). 

Ultimele zile în Bangkok au fost într-un ritm foarte alert şi a venit şi ziua dinaintea plecării, când colegii de la TNT, nişte oameni cu adevărat speciali au organizat o fiestă cu toate delicatesele din Thailanda. Cu ajutorul lui Rd le-am fiert nişte ţuică (adusă de el) ... câţiva au zis că este o prostie, dar toţi s-au ameţit serios. Ţuica noastră este mai hardcore decât whisky-ul lor. 

În ultima zi ne-am luat rămas bun de la toţi, nici nu mai ţin minte cum. Mai mult de jumătate din efectivul TNT şi Plaloma ne-au condus la aeroport, au urmat o serie de scălâmbăieli şi ne-am îndreptat spre poarta de îmbarcare. Mai trebuia să dau un mesaj unei persoane, dar m-a sunat până la urmă şi totul a fost frumos. 

În avion simţeam că las în urmă nu doar o experienţă, ci o lume întreagă – diferită de cea a noastră. Lăsam în spate nişte legături, nişte trăiri, nişte oameni, nişte locuri. Aveam un dor de casă nebun, dar un gust amar că plecam totuşi. Am depăşit momentul dramei şi am rămas cu gândul la ce gust mi-a lăsat ţara asta. 

Cel mai frumos gând care îmi trecea, era că nu am fost într-o călătorie, departe, într-un loc minunat ... ci mai mult decât atât. Sentimentul să încerc altă destinaţie, mai exotică şi mai specială ... era departe de mine. 

O ţară atât de deosebită ca Thailanda te face să crezi că cea mai frumoasă călătorie este o călătorie în tine însuţi... şi ce poate fi mai frumos decât să ai cu tine prietenii cu care să poţi împărţi această călătorie în care ne aflăm ?

***

Cam acesta a fost articolul meu scris și ilustrat în 2010 pentru blogul de călătorie Viajoa.ro. Recitindu-l în 2020, după 10 ani ... îmi revin multe amintiri, tone de fotografii pe care le-aș mai putea atașa, multe alte întâmplări etc. Dar cum vizitele cele mai scurte sunt și cele mai dulci, ce a reținut a fost în primul rând că :

1. Experiența explozivă de a lucra într-un colectiv extrem de profesionist ca TNT Media Thailand, o echipă adevărată de peste 20 de angajați este unică. Deci practica și-a atins scopul unei experiențe lucrative în primul rând. 

2. Din punct de vedere cultural, "Eclecticul" există și dincolo de București. Sunt și alte locuri pe lume unde haosul este mai mare, iar cultura adaptată la acest haos... Atitudinea oamenilor față de viață poate fi semnificativ diferită prin stilul sau sistemele de gândire, iar reîncarcarnarea poate nici nu e așa o idee rea ... față de un Dumnezeu creștin asupritor, pedepsitor care te judecă pentru orice păcat. Într-un"Bangkok - City of Angels" care este capitala păcatelor, era mai importantă armonia ... chiar și în păcat. Sin City.

3. Nu contează cât de grea e viața sau volumul de muncă, cât de depresiv ești ... dacă cineva îți cântă la birou cu zâmbetul pe buze "Sad but True" de la Metallica sau și mai fatalul "Rock Bottom" de la UFO (de pe albumul Phenomenon) cum o făcea graficianul, The Ball. Anume, el credea că băieții zic "Rock Father". Michael Schenker would be proud ...

4. E chiar mișto să mai colaborezi cu Ioana, doar e Scorpie

și nu în ultimul rând ...

un cover după Murray Head, de pe concept-albumul : Chess

Bangkok, Oriental setting

And the city don't know that the city is getting

The creme de la creme of the chess world

In a show with everything but Yul Brynner

Time flies doesn't seem a minute

Since the Tirolean spa had the chess boys in it

All change don't you know that when you

Play at this level there's no ordinary venue

It's Iceland or the Philippines or Hastings or

Or this place!

One night in Bangkok and the world's your oyster

The bars are temples but the pearls ain't free

You'll find a god in every golden cloister

And if you're lucky then the god's a she

I can feel an angel sliding up to me

One town's very like another

When your head's down over your pieces, brother

It's a drag, it's a bore, it's really such a pity

To be looking at the board, not looking at the city

Whaddya mean?

Ya seen one crowded, polluted, stinking town

Tea, girls, warm, sweet

Some are set up in the Somerset Maugham suite

Get thai'd, you're talking to a tourist

Whose every move's among the purest

I get my kicks above the waistline, sunshine

One night in Bangkok makes a hard man humble

Not much between despair and ecstasy

One night in Bangkok and the tough guys tumble

Can't be too careful with your company

I can feel the devil walking next to me

Siam's gonna be the witness

To the ultimate test of cerebral fitness

This grips me more than would a

Muddy old river or reclining Buddha

And thank God I'm only watching the game controlling it

I don't see you guys rating

The kind of mate I'm contemplating

I'd let you watch, I would invite you

But the queens we use would not excite you

So you better go back to your bars, your temples

Your massage parlours

One night in Bangkok and the world's your oyster

The bars are temples but the pearls ain't free

You'll find a god in every golden cloister

A little flesh, a little history

I can feel an angel sliding up to me

One night in Bangkok makes a hard man humble

Not much between despair and ecstasy

One night in Bangkok and the tough guys tumble

Can't be too careful with your company

I can feel the devil walking next to me

I can feel the devil walking next to me