București'35 : Amintiri, Trăiri, Exegeze

 

București'35 : Amintiri, Trăiri, Exegeze 

1. TRAMVAIUL 14

Tramvaiul a fost și este în continuare preferatul meu mijloc de transport all-time prin Bucureștiul gri. Greu, stabil și câteodată zdrăngănitor, căra mulți oameni și mergea precis, pe traseul pre-stabilit. Nu avea nici suspensii să te bălăngăne inutil, doar te zdruncina din toate balamalele dacă nu erau șinele bine aranjate. În cazul unui accident mai bine erai în tramvai decât în mașină.

Iar Tramvaiul 14 care trecea pe lângă liceul Hașdeu, mergea agale în fiecare zi cărând oamenii din Pantelimon, capăt Socului până în centru la Sf. Gheorghe Nou și invers. O perioadă pe afișaj în loc să scrie “Socului” scria Granitul SA, de la fosta fabrică de beton. Îmi plăcea mai mult, părea mai epic așa.

Atât de fascinat eram de acest tramvai că într-o zi am lăsat fotbalul deoparte, m-am urcat în 14 cu un prieten și ... am plecat să explorăm Bucureștiul. Am mers de la un capăt la altul, nu știu dacă de mai multe ori dar asta a fost distracția noastră, spre mirarea părinților care probabil și-au notat în jurnal episodul la categoria “disfuncții”.

Pasiunea mea pentru ‘14’ am cultivat-o mai târziu în timpul pregătirii pentru viitoarea mea carieră de arhitect. Prin liceu, pe când eram la desen la Mihu, ne-a povestit el despre perspectivele la 1, 2, 3 și mai multe puncte de fugă. Deja 3 puncte de fugă erau interesante, dar „mai multe” puncte de fugă suna de-a dreptul fascinant și mi-am zis că cel mai bun desen după natură cu multe puncte de fugă ar fi chiar ... în Tramvaiul 14.

Într-o zi mai liberă m-am urcat pentru o schiță la fața locului ca să văd cum se deformează în timp real geometria și perspectiva (cum ‘fug’ cele 3 vagoane diferit), și am stat chiar în spate de tot la ultimul vagon, acolo unde stau de obicei derbedeii și fac gălăgie când sparg semințe. Eu am stat cu blocul de desen A4.

Duminica nu era mai nimeni și am avut timp să schițez ... până mi s-a făcut rău. Nu atât de rău ca atunci când am desenat din leagăn sau din telecabină, dar oricum destul de rău. Subestimasem urbanismul bucureștean și cât de mult virează stânga-dreapta de fapt tramvaiul. Dar am refăcut desenul pe format 50x70cm și lui Mihu i-a plăcut. Cred că mai mult i-a plăcut subiectul decât realizarea, dar oricum ... tot a fost mai bine decât atunci când ne-a pus să desenăm aragazul din bucătărie și eu am venit cu calculatorul desfăcut, cu placa de bază la vedere și toate alea. Atunci m-a dat afară ...

***

2. TUTULUBUL MARE - MAȘINA DE REȚEA FIR-CONTACT

Sau mașina de intervenție a RATB parcată pe str. Gh. Pop de Băsești între Horei și str. Călușei, în cartierul Oborul Nou. Era clar ‘highlight’-ul excursiilor prin cartier cu părinții pe când aveam 3-4 ani. Oborul Nou este undeva în București, între Piața Obor (unde era pe vremuri și locul de spânzurătoare al orașului) și Foișorul de Foc, unde a copilărit mama pe strada Zece Mese – denumită așa după o cârciumă locală care avea zece mese ... galbene.

Mama fiind arhitectă mai povestea despre case și ornamente (deși eu nu înțelegeam nimic), iar tata ca inginer proiectant de instalații era cu ochii numai după fire, țevi, posturi trafo și tot soiul de alte utilaje. Ei bine, una din minunățiile astea care mă fascinau era și camionul ăsta mare și galben, carosat să încapă mulți muncitori și cu o suprastructură ciudată, părea să aibă toate sculele pe el. O auto-utilitară cu care se efectuau operațiuni de mentenanță la “rețeaua de contact” (rețeaua catenară), adică firele folosite de troleibuze sau tramvaie.

Pentru că nu prea legam două vorbe în limba română, iar televizorul era la mine “Cacăl-Cacăl” (sau Cacâl-Cacâl, mă rog se pare că anticipam eu ceva) ... evident că și Autobuzul Mare a devenit “Tutulubu Mare” și așa i-a rămas denumirea, căci nu prea se mișca veci de acolo.

***

3. AUTOBUZUL 101

Astra Ikarus. Ăsta nu mi-a plăcut niciodată. Cam tot ce trecea prin zona ‘Obor’ era cam jegos, multă piețăreală prin el, înjurături etc. Dar mi-a plăcut că era colorat galben vesel în marea aia de blocuri gri. Și numele : Ikarus.

Niște autobuze ochioase așa (cu faruri rotunde, că de frumoase...) construite în Ungaria, aveau și variantă cu burduf (mai lungi). Ce era fain la ele erau ușile alea articulate în 2 foi, nu una singură. Fiind mai firave ușile, erau foarte utile în zonele aglomerate că nu puteau să îți prindă piciorul aiurea la închidere. Cum a pățit un coleg în 335 când a trebuit să urle tot autobuzul la șofer să re-deschidă.

101 ajungea și în îndepărtatul cartier al Sălăjanului, de unde erau și băieții de la La Familia. Acoperit de zăpadă, cu blocurile gri din prefabricate, low-cost (fără balcoane și nimic) Sălăjanul era chiar un peisaj selenar, aproape apocaliptic. Iarna atunci am experimentat și noi un pic ‘tupeul de borfaș’ și am dat cu bulgări după autobuzul galben. “Un pic” pentru că băieții răi dădeau cu bulgări abia atunci când ușile erau deschise, în stație ...

***

4. TRAMVAIUL RATHGEBER 

Obișnuit cu tăblăraia clasică în colțuri ale tramvaielor bucureștene, nu aveai cum să nu te miri când au apărut astea, aveau caroseria mai prietenoasă. Atunci țin minte că zicea Tata : “Astea sunt vagoane nemțești ! ... cu remorcă”. Nu știu ce însemna asta, dar păreau să fie mai bune ca ale noastre. Fascinația că era ceva nou și cochet așa, cu ceva finisaje de lemn la interior și un look “vintage” era deja suficientă pentru copilul din mine. Se pare că erau tramvaie fabricate în anii 60 în Germania și achiziționate / primite de pomană de noi prin… 1993. Iar remorca nu era de design, ci ca să vireze mai strâns și să se strecoare astfel prin unele orașe germane mai întortocheate. Și butoanele erau diferite, scria pe acolo “Drucken”, “Bitte” sau “Bitte nicht” ... deja părea că suntem mai ca în Vest. N-au rezistat mult în peisajul local, le-au dus pe majoritatea la casat în doar câțiva ani se pare.

Rathgeber au introdus și pe cealaltă linie de la noi din intersecție, pe 34 / 46 care vine perpendicular pe 14 și circulă pe Mihai Bravu. Când viața părea prea deprimantă, era suficient să ridici ochii din pământ, și să te uiți seara târziu pe afișajul de la 34 : “Se retrage la Depoul Victoriei”.

Acum circulă pe același traseu mai mult Tramvaiul 1, acest “Alpha-Tramvai” al Bucureștiului, azi pictat în culori ca de mărțișor : Roșu și Alb...

***

5. KRAZ, AUTOCAMIONUL DE INTERVENȚII GRELE AL RATB

Parcul de vehicule al Ratb mai dădea și rateuri evident, dar când vedeai dihania asta pe stradă era clar că ceva nu e în regulă deloc. De obicei le scoteau ca să remorcheze autobuze, troleibuze și chiar tramvaie. Flota de vehicule s-a mai schimbat, dar autocamionul verde-Kraz pentru intervenții grele cred că este o piesă timeless în peisajul bucureștean.

Este o senzație cu adevărat deosebită când traversezi, dacă ridici privirea din pământ (mai rar în România) ... vezi doar niște roți imense.

***

6. BETONIERA DAC

De departe auto-utilajul meu preferat a fost întotdeauna betoniera. Pentru că amestecă. Și toarnă beton. Și e grea.

Amestecatul lucrurilor și oamenilor a fost mai mereu un fel de pasiune, de la șaorma, la add-friend aleator câteodată după recomandări pe FB (mulțumesc pentru accept, chiar), la băgat în seamă cu vânzătorii, invitat tot soiul de dubioși la petreceri, la munte sau ciudați pe la expozițiile noastre, organizat chestii, la făcutul de mămăligă (preferata mea) și până la întâmplarea de la 1 an când trebuia să aleg chestiile alea de pe tavă, o altă superstiție românească dubioasă.

Atunci după ce am furat inițial o mașină (înainte să termine tava, dar m-au prins) ... am ales într-un final un pahar și un creion. Iar apoi am luat creionul și am început să amestec în pahar, spre suprinderea tuturor ... probabil mai mult ca sigur : “bipolar”.

Autobasculanta este pusă să antureze, niciodată nu mi-a plăcut. Mai ales că a luat una un viraj prea tare când se învârtea la Foișorul de Foc, când eram mic. Atât de tare că s-au răsturnat sacii de ciment din ea și ne-am umplut din cap până în picioare de am făcut o super infecție atunci. Cu Stafilococ ... Auriu. Cel mai grav evident, căci doar sunt născut pe 13.

...ceea ce vreau să spun este că mereu mi-a plăcut sfatul din cartea de bucate a lui Radu Anton Roman, despre modul optim de preparare al mămăligii :

"Trebuie să amesteci în ea de parcă viața ta ar depinde de asta !"

***

7. MAȘINUȚA DE POMPIERI

Autospeciala cu apă și cea cu scară mobilă telescopică pentru intervenții la înălțime. Copilărind mult chiar lângă Foișorul de Foc, pe strada Zece Mese la bunici am avut mereu o admirație pentru pompieri. Oameni de sacrificiu, pleacă să salveze vieți, să stingă incendii, să se bată chiar prin Dealul Spirii dacă e cazul. Foișorul era o imagine omniprezentă, fiind și vechiul turn de observație al incendiilor din oraș până când au început să apară alte clădiri mai înalte (atunci se putea...nu existau încă ong-uri). Gândit inițial și ca un rezervor de apă, se pare că pompele din Grozavești nu au fost suficiente să umple cisterna de la interior așa că a fost amenajat mai târziu acolo Muzeul Pompierilor. Coincidență sau nu, am avut ocazia să lucrez un pic și la Foișor, alături de Tata chiar ... și discutând despre viitoarea viziune muzeografică cu custodele sau ce era am zis să înșfac și o revistă de la intrare care s-a deschis culmea : la „Sfântul Andrei – Apostolul Lupilor”, o viziune mai dacofilă asupra Sf. Andrei și creștinarea dacilor. Care mi-a plăcut.

Din Foișor se poate vedea și intersecția de la Horei la nici 400-500m, un loc pe care l-am incendiat în liceu. Descoperisem focul (...) și împreună cu câțiva colegi ne găsisem noi distracție să aruncăm chibrite aprinse în fiecare coș de gunoi de tablă, în drum spre casă. Evident că nu m-a mulțumit aruncatul câte unui chibrit așa că începusem să aruncăm hârtii în flăcări, să fim siguri că arde. Ne gândeam că ‘epurăm’ lucrurile, prea erau înfundate de gunoaie și nu le lua nimeni. Era deci o inițiativă #ECO ...

Nici hârtiile în flăcări nu mai erau suficiente așa că m-a inspirat un fular pe care îl furase (sau împrumutase?) de la cineva colegul nostru ultras rapidist care ne-a și luat de câteva ori pe la meciuri în galerie, dar la peluză. Era ceva foarte împletit și deosebit așa, perfect ca să îl despletim și apoi … să îl bobinăm pe o sticlă de 0.5 de Cola. Le-am propus că dacă tot ardem chestii, să întindem firul ăla pe jumătate din sensul giratoriu de la Horei (după ce îl înmuiem în benzină bine in prealabil) … apoi să dăm foc !

A doua oară, cei de la Peco-ul de la Horei nu au mai vrut să ne vândă benzină la sticlă … Noroc că Foișorul și pompierii erau aproape (au și în Pache și în Dimitrov autospeciale), că idei mai aveam.

Dar ne-au iertat, că eram oarecum din cartier toți și vorba aia "eram peste tot acasă"

***

8. TRACTORUL INTERNAȚIONAL IH-666

Nu am putut să nu includ în acest set un tractor roșu, iar cel produs de International este unul dintre cele mai cunoscute. Spre deosebire de autoritățile americane care au cedat la presiunea unor voci așa-zis religioase când au renunțat la denumirea originală Route666 „the Devil’s Highway” (sau „The Old Spanish Trail”) în favoarea Route491, cei de la “International” n-au ținut cont de nimic și și-au scos tractorul, o variantă între 656 și 676.

Un număr e doar un număr și până la urmă cei care se ‘tem’ de el suferă probabil de un sindrom din ce în ce mai întâlnit : “Frica de necunoscut” sau teama de ceea ce nu înțeleg. Cum ar fi dacologia, legionarii ori ortodoxia pe care deși mulți o ‘practică’, o fac mecanic și se feresc să discute ideile din ea. Excluderea din discuții a problemelor, lucrurilor complicate sau incomode aduce în general doar adâncirea lor, ignorarea istoriei aduce și repetarea ei, apariția grupărilor de extremă dreaptă / stângă etc. Și așa, “Apocalipsa” în accepțiunile ei creștine nu mai este reprezentată pe biserici în iconografia ortodoxă, așa cum pictura murală controversată și “în afara canoanelor” a lui Arsenie Boca la Drăgănescu nu este discutată, dezbătută sau adusă în spațiul public, așa cum “Nazismul”, “Fascismul” sau “Comunismul” au ajuns doar etichete și nu se mai discută ideile din spatele lor, așa cum nu se mai admit reprezentări ale nudurilor, așa cum Psihiatria s-a auto-instituit ca o religie ecumenică internațională anihilând orice brumă de trăire etc.

Mai mult, se pare că 666 este un număr benefic la geto-daci, un număr de “reformă spirituală”. Sau cum zicea un amic “Pleacă băi Radule de aici cu dacologia și legionarii tăi : unii sunt nebuni, alții dezaxați”. Dar ce să îi mai zici omului ermetic la chestii noi ? Dacă vezi că nu îți pleacă tractorul de 30 de ani încoace și tu îl înjuri într-una că e prost sau schimbi șoferii haotic, s-ar putea să nu plece sau chiar să îl strici mai tare. Dar dacă mai vezi o piesă ruginită sau cauți un pic prin manualul lui de utilizare, te interesezi de istoricul lui să vezi că poate au mai schimbat foștii proprietari, ori americanii sau rușii vreo piesă la un moment dat sau că pietrele alea zac în munții Orăștiei de-aiurea de zeci de ani necercetate … poate, poate

#winteriscoming

***

9. MACARA CHAMPION : TERMINATOR 3 RISE OF THE MACHINES

O macara grea spectaculoasă pe care o scoate și mai spectaculos în décor Schwarzenegger în Terminator 3. Secvența cu urmărirea și apoi când șandramaua sare deodată cu roțile în sus e una din preferatele mele. Epică, efectiv… nu mă așteptam. Iar privirea îngrozită a terminatoriței cea rea când își dă seama că urmează impactul iminent este absolut priceless.

Ciudată abordarea lui Arnold. Dar scena acum mi-a adus aminte de Alexandru Andrieș, proful meu din anul 3 de facultate când l-am întrebat la o corectură dacă merge să pun o ușă rotativă în loc de una normală (la mișto - pentru că mă enervase, n-avea nicio legătură cu ce discutasem). S-a prins și mi-a răspuns zâmbind : “La tipul tău de soluție, merge orice.” #classic

***

10. MAȘINA DE GUNOI

Până să văd filmul “Men at Work” cu frații Charlie Sheen și Emilio Estevez nu prea mi-au plăcut mașinile de gunoi. Evident miroseau, oamenii erau cam supărați pe viață ... și lăsau o grămadă de urme după ce treceau. Dar după ce am văzut cât de mult se pot distra ăștia doi aruncând cu gunoaie de colo colo, am zis că este o meserie viabilă dacă nu merge treaba cu arhitectura. Câteodată este chiar amuzant să te uiți în gunoi să vezi ce mai aruncă lumea, este incredibil ce au unii prin casă. Ciudate e puțin spus ... dar te pot inspira la o lucrare creativă, un proiect de arhitectură sau o pictură din gunoaie. Adică na’, Raluca a găsit tapet bun de desenat pe el în gunoi la Universitate pe care am desenat apoi și așa am ajuns să dăm titlul unei expoziții și unui album de artă : Bucureștiul pe Tapet. Din ciclul „din gunoi idei noi”.

Ce vreau să spun este că în Barcelona îți trebuie NIE (Numero Identidad Extranjero) și ca să te angajezi gunoier, m-am interesat. Și Barcelona are mult gunoi. Foarte mult gunoi. Adică mașinile de gunoi au 8 roți, câte trei osii în spate... atât de mult gunoi este. Chiar dacă îl mai sortează, tot este mult. În România, în vechile blocuri este relativ simplu : te duci cu tot ce ai la ghenă și arunci. Dacă se mai înfundă, nicio problemă ... se găsește vreun vecin care să arunce cu ceva sau și mai simplu : nimeni nu face nimic până peste 2-3 zile când descoperă cei care fac curățenie un miros pestilențial. Oricum ar fi, este mai rapid decât colectarea selectivă, drumul până la containere, aruncarea selectivă etc.

Dar nu merită să îți obții NIE pentru ca să devii gunoier. Nu merită să iei NIE deloc de fapt, la ce sistem corupt de atribuire al lor au. Practic te forțează la șpăgi. Un sistem complet digital care filtrează abuziv imigranții și căpușat pe deasupra de firme terțe care ‘se ocupă’ să ți-l obțină pentru 150-200 euro. Nu am înțeles niciodată de ce nu dai acești bani către statul spaniol, să facă și ei niște ghene calumea ca în blocurile comuniste măcar ... sau de ce statul spaniol permite existența unor astfel de pseudo-servicii. Practic, sistemul digital este atât de ermetic încât nici funcționarii nu îți mai răspund la întrebări, interfața umană este nulă și când ai noroc să prinzi unul amabil, la astfel de întrebări destul de firești toți dau din umeri. Dacă ai buletin de UE nicio problemă. De fapt, nicio problemă nici dacă ești din Pakistan sau Syria, oricum sunt pline străzile de ei cu micul comerț ilegalist tolerat de autorități ... îi strânge poliția de formă, a doua zi sunt în același loc. Suveniruri kitschoase, droguri prin centru, supermarketuri fără prețuri afișate etc.

Nimic discriminatoriu. Oameni din țări sărăcite, sfârtecate de războaie sau interese ale marilor puteri, vidate de cultură, oameni din țări care au fost cucerite și jefuite chiar de spanioli cu biblia în mână (imigranți din America de Sud) care acum își găsesc un trai relativ mai decent într-un oraș cosmopolit și aparent tolerant. Sau încearcă să se adapteze cu trăirea lor umană imperfectă la un sistem imperfect.

E o senzație sublimă să vii a n-șpea oară de la imigrări și să asculți în metrou “Manu Chao – Clandestino”, live de la muzicanți sudamericani. Mă uit în ce hal sunt ăștia în Barcelona și nu pot decât să nu mă bucur că nu m-am luat după toată lumea care fugea care încotro în afara țării. Mirajul diasporei despre care a avut profeții și Arsenie Boca parcă. Cine crede că în România corupția ne îneacă, nu prea se mai uită în afară. Sau massmedia e blocată în treburile interne. E parfum România. În Spania catalanii se radicalizează în independentiști, în Germania Qanonii văd că fac deja prăpăd (nu Karina? ce mai fac prietenii tăi? ) și doctorii dau pe timp de Covid “scutiri de mască” pe nașpa, pe motive medicale inventate, în Franța pare că vor să legalizeze bătăile că protestează ăștia din orice, UK nu mai zic, s-a vidat fratimiu acolo de orice sentiment în doar 5 ani, Mongolia în epoca medievală privind drepturile femeilor etc. ... America, no comment. Un gunoi de nedescris peste tot.

***

11. CAMIONETA LEGIONARĂ

De fapt camioneta în care și-au găsit sfârșitul legionarii, asasinați în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938, de Noaptea de Sântandrei (sau Noaptea Strigoilor, Noaptea Crucilor) lângă pădurea din Tâncăbești, aproape de București. Corneliu Zelea Codreanu sau “Căpitanul” alături de o parte din capii Mișcării Legionare, extrema-dreaptă românească din perioada interbelică deveniseră prea incomozi pentru Carol al II-lea în climatul politic de atunci și s-a decis eliminarea lor prin ștrangulare, chiar în mașina care îi transporta între închisori. Apoi, morți fiind, au fost împușcați în spate ca să se simuleze tentativa lor de evadare, apoi s-a turnat acid peste cadavre, apoi s-a turnat peste o placă de beton, la Jilava. Tot ce s-a reușit a fost de fapt martirizarea lui Codreanu, trimiterea lui direct în Panteonul național, alături de Vlad Țepeș. Unul cu țeapa, altul cu revolverul.

De ce Panteon ? la vremuri tumultoase, răspunsuri și personaje la fel de tumultoase. Dictatura regală a lui Carol al II lea a fost răsturnată apoi de mareșalul Antonescu, guvernând o vreme alături de Legionari și Horia Sima pe care i-a dat tot el la o parte după ‘rebeliunea legionară’, doar ca să fie și mareșalul asasinat ulterior și regimul răsturnat cu ajutorul Regelui Mihai, care a fost și el alungat de comuniști. După ce am schimbat alianța în timpul războiului. Sfârșitul de la Reservoir Dogs cu Quentin Tarantino e mic copil pe lângă câte răsturnări de situație erau în anii 40 și uimitor România încă există ca stat, probabil având noroc de nuanțarea comunismului în ceea ce a devenit ... statul nazist condus de Ceaușescu. Cum zicea un coleg “în caz de război eu vreau să fiu în România, mereu ieșim de partea învingătorilor. Știm să ne mișcăm ...”

Dar privind atunci în anii 40, în context, prin ‘decapitarea’ Gărzii de Fier în noaptea de Sfântul Andrei, s-a reușit de fapt întărirea viziunii Căpitanului care a dat o dimensiune sacră unică în contextul mișcărilor de extremă-dreapta din acei ani. O generație întreagă și-a asumat o misiune și mulți au murit pentru credință și neam în închisorile comuniste : Sfinții Închisorilor. Ceea ce încă nu se menționează prin niciun muzeu decât șoptit este că mulți dintre martirii cei mai die-hard au fost, alături de rezistența anti-comunistă din munți … membri ai frățiilor de cruce, legionari.

În toamna lui 1940, o națiune întreagă depunea jurământul cu formula „În duhul Căpitanului. Şi al Neamului. În faţa Regelui …” încă mai există înregistrarea pe youtube

În *duhul* Căpitanului, în *fața* Regelui … 

***

12. REGINA JANDARMILOR

Sau Regina Nopții - autospeciala de jandarmerie Dac 665. Aici cred că m-am lungit un pic cu istoriografia romanțată, dar na oricum … fiind lună plină și Sântandrei :))

Multă vreme nu prea am știut de existența ei, precum și multă vreme nu prea s-a povestit în țară despre Revoluție, Mineriade, bătăliile de pe Valea Jiului și mineriada din 1999. Și acestea sunt evenimente recente, nu doar martiri în temnițele comuniste, legionari, daci și alte aspecte necunoscute cu care ar fi trebuit să fim mobilați și nu suntem, cel puțin nu suficient. Parțial eludate de presa controlată de eșalonul 2 al PCR, evenimentele au fost uitate de o societate care gusta din ‘libertatea’ iluzorie a capitalismului și posibilitatea de a ‘face banul gros’ … niște factori care au contribuit decisiv la auto-măcinarea spiritului și apoi la cangrena politică de azi.

Timp de 30 de ani s-au luat și decizii bune, s-au făcut și nefăcute, dar lumea a mers înainte … până s-a împotmolit. De prin 2012 tinerii ‘frumoși și liberi’ au început să vadă din nou ‘Reginele’ prin oraș. Cum posibilitățile de muncă se împuținau, din ce în ce mai mulți tineri preferau opțiunea plecării din țară cu sloganul nu doar jignitor la adresa istoriei ci și suicidal pentru spirit : ‘ultimul stinge lumina’. Discursul tinerilor nemulțumiți era alimentat de frustrările părinților sau profesorilor, dar mulți neimplicați și neasumați politic, care îi încurajau să plece. Nu prea aveai ce să faci decât să asiști neputincios la genul ăsta de retorică. Departe de ideea de ‘patriotism’, distanțarea sau pentru unii ruperea completă de rădăcini a evoluat diferit de la individ la individ... pentru unii a însemnat o oportunitate să realizeze ceva, dar pentru alții a fost o plecare doar ‘din cauza lucrurilor care nu se mai schimbă’. Ușor firesc fenomenul și nu greu de explicat cred : după zeci de ani ‘în mâna’ unui dictator te cam obișnuiești să te conducă altul. Nici nu realizezi de fapt, că îți poți lua destinul în propriile mâini. Până și majoritatea părinților crescuți în comunism îți livrau discursul steril "decât cizma rusă, mai bine bocancul german", rezumând cred perfect modul în care se băga nasul în pământ. Alți părinți vedeau realizarea copiilor în străinătate ... pe motivul că "aici oricum se alege praful", scăpați voi... ce tradiții, ce rădăcini, ce ortodoxie

Oricum arhaismul ortodoxiei românești contemporane devine evident azi, dar cu toate derapajele ei religia și biserica au păstrat în România o legătură intimă cu istoria, adevărul și realități politice din alte epoci care cred că într-un fel ne-au păstrat pe un tract decent, un drum al tradițiilor fie ele cu legături pre-creștine și ritualuri dacice îmbinate armonios cu credința în Cristos. În timp ce alte țări alunecau ușor pe panta unor ideologii ușor nefirești, cacofonii ale spiritului, România rămânea cumva ancorată în trecutul ei tumultuos încă ne-explorat suficient.

În ciuda faptului că încă multe cupluri se căsătoresc ‘ortodox’ în biserică mecanic, doar de ochii lumii, ca apoi să uite sau să nu practice religia în care au ales să se cunune, mai există și tineri care își pun întrebări, discută aspecte ale ortodoxiei, sunt pasionați de istoria ei sau pur și simplu nu ajung în situația ipocrită să râdă de cei care le-au consfințit o legătură tainică, spirituală. Mai bine nu o mai fac. În acest context, Biserica Ortodoxă, infiltrată și de elemente care nu sunt ele însele ‘prea duse la biserică’ a alunecat treptat și lejer spre colaps contribuind fără să vrea la un măcel mass-media de proporții între taberele ‘anti’ și ‘pro’ biserică.

Și deodată cu manipulările mass-media, activarea social-media din anii 2000 încoace, tinerii cultivați în epoca lui “Răscoală-te, gen” au început să participe la tot soiul de marșuri pentru Roșia Montană, Păduri etc. Pe de o parte bine intenționați, pe de altă parte prost informați au ajuns în situația în care nu mai știau pentru ce protestau fiind abil ținuți prin piețe mult timp, fără să se vrea o coagulare în noi forțe politice. Acumulând ardente dorințe revoluționare dar nefiind ‘păstoriți’ în direcții constructive de oameni cu viziune, ideologi cum au fost spre exemplu legionarii în anii 30 de către Cuza ori Iorga, tinerii își risipeau multă energie în a țipa prin piețe și prea puțin implicându-se constructiv chiar și în sistemul actual politic de partide. Prea puțin încurajați, prea puțin informați și chiar foarte puțin specializați (mulți neavând o meserie în care să exceleze sau dacă aveau aceasta nu le permitea implicarea politică dedicată ...) s-au coagulat totuși cumva în jurul unor grupuri care erau în special în zona culturală, în special a patrimoniului unde distrugerea era evidentă, vizuală. Iar din Salvați Bucureștiul (USB) a devenit Salvați România (USR) ca o aglomerare de oameni care vroiau să schimbe totul peste noapte, fără lideri, fără organizare fără mai nimic. Treptat s-au mai filtrat, dar până și liderul inițial Nicușor a cedat la un moment dat de la atâtea tâmpenii și conflicte inutile, multe din interior.

După Băsescu, Roșia Montană, Schweighofner, Colectiv, Avocatul Poporului etc. a venit și fatidicul an 2017 cu OUG ‘13’ când a explodat pur și simplu toată societatea, după modelul Gezi Park și altor mișcări. Întrebat ce părere are despre protestele din 2012 țin minte că un pensionar exclama extaziat “O Trezvie! a neamului”. Într-adevăr, nu mai conta ce este manipulare sau nu, dacă este sau nu (căci teoriile abundau), dar “Piața” devenise un loc în care mai puteai repera un coleg sau doi cu care mai puteai schimba o idee despre ... viitor. Erau și mulți tineri apolitici, erau și influenceri sau genuri din astea contemporane cultivate de social-media, erau și politicieni tineri ... dar era un ‚vibe’ de schimbare. Un fel de rău necesar care era să dea într-un mic război civil. A deviat și acesta spre o zonă deșănțată cu “muie” și alte lozinci „anti-sistem”, protestatarii de meserie făcându-se rătăciți printre cei ocazionali și transformându-se tot online-ul într-un mediu complet toxic, o aplicație care ar fi trebuit să sudeze oamenii și să aducă informații gen facebook, devenise deloc frecventabilă. Postaci, manipulări, vrăjeli ... sau cum a zis un prieten “E bine să dăm cu gura, dar putem să mai ‚dăm’ și cu capul”

Este amuzant căci camioanele DAC sunt produse la ROMAN, un alt prilej de controversă indus (parțial auto-indus) în societate fiind ‘falsificarea’ istoriei și ‘ei’ care ne vor răul. Alt subiect care ar trebui să genereze curiozitate și dialog, dar care mai este aruncat în spațiul public și de același conglomerat socialisto-liberal (USL) ca să creeze haos pe principiul “Divide et impera”. Pentru că atâta timp cât sunt subiecte de tip ‘tabloid’ cu scandaluri media, falsificări, pelerinaje, conspirații este mai puțin timp să te gândești la lucrurile profunde, de substanță și să îți aduni un pic gândurile, să îți dai seama ce se întâmplă de fapt cu tine și pe cine pui ștampila aia ori dacă mai are rost să o pui, oricum. Nici nu îți mai dai seama că de fapt oamenii care ‘îți vor binele’, ‘sunt îngrijorați pentru sănătatea ta’, ‘vor alegeri democratice acum, ca să fim puternici’, ‘nu se amână alegerile chiar dacă e anotimp rece și cresc cazurile, nimic stabilizat’ … sunt fix aceiași care spun că ‘nu mai avem locuri la ATI’, ‘este o situație gravă’, ‘trebuie restricții’ etc.

Aici, cred că merită citat și Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul și căpitanul Mișcării Legionare, în unul din discursurile sale despre politicianism și nevoia primordială de a reforma ‘spiritele’ oamenilor înainte de implicarea lor în structurile de conducere :

„Teoria care ne îndeamnă să intrăm toţi în partide, pentru a le face mai bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă şi perfidă. După cum de le începutul lumii curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră şi nu reuşeşte să-i îndulcească apa, ci din contră se face sărată şi cea dulce, tot aşa şi noi în cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne vom strica şi pe noi.”

***

13. DAC665T, Tracțiune și Transport – model 1985

Autocamioanele DAC aveau și această variantă militară. Tracțiune 6x6 sau 8x8 chiar pentru teren accidentat, transportând trupe grele, tunuri anti-aeriene, proiectile, auto-utilaje mai mici de front etc.

***

14. TUTULUBUL MARE - ERATĂ

se pare că avem și o *Erată :)) , am primit o corectură de ultim moment. "Tutulubul Mare" din Oborul Nou nu era o mașină de rețea fir contact, ci un "Laborator Mobil de Protecția Muncii". Mai dai gherle,te faci de băcănie asta e 😃 Dar oricum, era mare, galben și părea o mașină bună să mergi cu gașca la munte, indiferent de rasă, religie, sex sau opțiuni politice :'>

azi, la 30 de ani de la 'revoluție' pare că nimeni nu se mai înțelege cu nimeni, ca în melodia de la Firma : Nimeni. și Nu doar în Ro

pe 6 decembrie sunt alegeri și oamenii încă aleg PSD+PNL (adică USL & co.) + un USR complet debusolat,trădat,decapitat,părăsit de mulți și apoi căpușat de Plus. Și fac 'politică' și se ceartă între ei pe teme pe care abia le cunosc : religie, legionari, sexomarxiști etc. de îmi aduce aminte de schița pe care am făcut-o la protestele OUG13

***

15. GEPARD 1A2, în paradă la ARCUL DE TRIUMF

Flugabwehrkanonenpanzer sau "Gepard" este un sistem antiaerian autopropulsat, blindat și autonom. Este construit pe un șasiu de tanc Leopard1 pe care s-a montat o turelă antiaeriană grea prevăzută cu două tunuri Oerlikon KDA de 35mm, ghidate de două antene radar - unul de cercetare, altul de urmărire. Practic este echipat cu sisteme electronice atât de performante încât își reglează ținta din mers, la viteze foarte mari. Are auto-lock, termină cu una, trece automat la cealaltă ... o bijuterie. Tunurile au proiectile cu lovitură subcalibru perforantă frangibilă cu sabot detașabil, bătaie de 5500m (5.5km) și au cadență de 550 lovituri pe minut. 

Este numit Ghepard, evident ... după cea mai rapidă felină de pe pământ capabilă să accelereze de la 0 la 100kmh în 3 secunde. E plasată în propriul gen, complet atipică. Vânează camuflat și chiar are niște dungi speciale la ochi ca să deflecteze cumva razele solare, să nu îl încurce când atacă.

Eu unul l-am zărit în 1999 parcă și a fost dragoste la prima vedere. S-a întâmplat la EXPOMIL pe când eram cu Cosu, Cearny și Derme să ne uităm după armament, taburi și piese grele. Era și tatăl lui Derme cu noi, Dan Dermengiu care era director la IML și se amuza copios că noi eram cu ochii după pistoale și ratam complet ... "piesele" cu adevărat "bombă", fetele care anturau expoziția în costume subțiri, scurte de camuflaj. Pur și simplu replica lui a fost genială când ne-a atras atenția, era ușor excentric, practic în "afara jocului". Nici nu le mai observasem noi în haosul nostru, ne uitam toți patru după amortizoare, pistoale automate că ratam exact ce era sub ochii noștri ... 

Experiența asta mi-a fost utilă ulterior. Nu, nu în modul cum să abordez femeile căci asta nici acum nu știu, ci în 2005 la un Revelion când băieții lui fratimiu au cumpărat petarde și rachete de la Dragonul Chinezesc. Dar au cumpărat, nu s-au încurcat ... chiar înainte să se interzică, că ei exagerau cu de toate. Au venit oamenii la petrecere cu armament cât să dărâmăm blocul. Și chiar așa s-a și întâmplat. După ce au consumat petardele ușurele, au trecut la armamentul greu : RACHETE. Nu artificii frumușele, rachete cu explozibil care aveau instrucțiuni în chineză, perfect. 

A trebuit să coborâm în parcare în spatele blocului să le dăm, să le fixăm cumva. Ne-a venit (sau mi-a venit?) ideea să le punem în capacele de canal, asta ca să stea vertical când le lansăm ... Zis și făcut, primele 2 s-au dus bine. Atât de bine că începusem să mă excit de la atâta adrenalină. Era și frig, dar mi se întăriseră deja sfârcurile și ăstora din casă le săriseră deja dopurile de șampanie singure, de emoție să nu distrugem ceva. 

Unul din băieți poreclit Andu (ca Undo) era cam nesigur pe el la ultima lansare, i se părea că nu a pus-o dreaptă ... dar eu în haosul evenimentelor i-am zis "dă-i frate". 

Se pare că nu am aproximat bine traiectoria rachetei sau ceva mi-a dat cu virgulă când am studiat balistica la celelalte dinainte ... că la nici două-trei secunde de la lansare am privit toți cu groază cum nu mai ajungea să treacă peste blocul de vis-a-vis. Densificarea asta urbană ... sunt prea aproape blocurile. Nici însorire calumea, nici comfort. Na, comunism. Și deodată POC...

Efectiv, ca dracu. Intră racheta în balcon la etajul 10 la vecini, sparge geamul și bubuie de se aude cu ecou în tot cartierul. Mai mult, ia și foc ceva, o perdea cred că a fost. În "bucuria" momentului se aude de undeva din fumul de la incendiu un romantic "când te prind îți rup picioarele" plus alte invective să zicem, nemenționabile. 

Inițial ne-am speriat și ne-am retras un pic, dar apoi se aude în miezul nopții un încurajator "e ăla de la 3 bă" și am zis că trebuie să facem ce ne-am propus oricum, hai să mergem la ei să vedem. Să ne asumăm greșeala. Noi, trei inși ... comitetul de întâmpinare cu Cosu și Andu. Degeaba Undo, că nu mai mergea. Era comisă treaba. Ies doi băieți de la ei și ne vedem ... a ieșit o cafteală pe cinste. 

Nu, glumesc ... le-am zis că ne cerem scuze și a fost o greșeală. Mă rog, n-a sărit tot stadionul vorba aia pe noi cu gura și MAE cu declarații repede ca niște trădători de țară care trag în piept diaspora oricum la fiecare alegeri. Mai greșește omul, am dat-o prost. Și unul din ei, chiar băiatul care stă acolo și e un tip de milioane zice ... "Lasă frate, e OK". Băi ești nebun ? Nu ne venea să credem. Am și băut împreună. Am dat-o la pace, vorba aia.

Era amuzant că am dat -fix tocmai- în camera unde se pregăteau de o seară incendiară un cuplu la petrecerea lor, le-am stricat totul. Cred că a fost pentru ei într-adevăr, o seară ... "explozivă". Da, pare din filme, dar cine a fost acolo știe că așa a fost :)) Ne-a făcut omul prețul apoi, o perdea, geamul, montaj ... 20 lei. Am zis că ceva nu e în regulă, prea puțin. Dar ne-am împăcat și am rămas prieteni, chiar de curând m-am întâlnit cu el în cartier și am râs amândoi.

Morala e : e bine să stai lângă Obor... vă dați seama? geam, montaj, perdea, doar 20 lei.

***