Nu aduce anul ce aduce Ceasul - Mihaela Niculescu

 


BUNĂ ZIUA, IUBIŢI CITITORI DE TOATE VÂRSTELE

    Mă numesc PISU. M-am născut la munte, într-o gospodărie de oameni înstăriţi. Am avut o mamă deosebită, aşa cum sunt majoritatea mamelor dumneavoastră. Mămica mea se numea MAULINA. Era iubitoare şi grijulie ca să mă înveţe din primele zile deprinderi de igienă şi comportare. Şi astăzi mi-o amintesc cât de frumos era costumată: avea un guler alb, lăbuţe albe şi o coadă tot albă. În rest era neagră. 
    Moştenind-o pe mămica mea, mă pot considera şi eu frumos. Sunt negru, cu un fel de steluţă albă în frunte, botic alb, ochi melancolici şi lăbuţe albe. Toate pisicuţele întorc capul după mine. Eu le salut cu vocea mea caldă şi-mi văd de drum. Din păcate, atunci când am împlinit trei luni, stăpânul casei i-a spus soției sale că nu mai suportă două pisici în casă. Soţia lui mă iubea mult. Mama mea auzind această discuţie, m-a luat din verandă şi m-a ascuns în magazia cu lemne.
    Stăpânul m-a căutat o săptămână. A urmărit-o pe mama şi m-a descoperit. Mama mea presimţea că ceva se va întâmpla. În acea noapte a stat de veghe până la ziuă. Mă mângâia, mă săruta cu lacrimi în ochi, ştiind că e mai uşor să te lupţi cu un şobolan decât cu un om rău.
    Dimineaţa, domnul stăpân m-a luat de ceafă azvârlindu-mă într-o sacoşă, după care a tras fermoarul, lăsându-mi un pic de loc pentru aer. Apoi m-a aruncat în maşină. Mămica plângea pe lângă maşină. După vocea soţiei cred că şi dumneaei era foarte tristă. Aşa am pornit în necunoscut, fără să văd pe unde
mergem, ca nu cumva să mă întorc acasă. Mă gândeam: cât de nerecunoscători sunt unii oameni! Mama mea a stârpit cu multă abnegaţie şoareci din două magazii. Şi-a pus viaţa în pericol când s-a luptat cu un guzgan. El, răul stăpân, a uitat toate acestea!
    Între timp soarele a apus. Era întuneric când bărbatul a oprit maşina şi m-a aruncat din sacoşă peste un gard. În depărtare se vedea un câine uriaş. M-am speriat. Norocul meu a fost că am găsit o spărtură mică în gard prin care am trecut alergând în altă curte. Plângeam şi tremuram de frică. Nu mâncasem nimic în
acea dimineaţă. O strigam pe mămica, deşi ştiam că nu poate veni până aici.
    În această disperare am văzut o doamnă OM care s-a apropiat de poartă căutând ceva într-o cutiuţă fixată în gard. M-a auzit plângând şi, văzându-mă, m-a luat în braţe şi a început să mă mângâie. M-a întrebat :

- Cine a fost răul care te-a aruncat aici? Nu tremura puişor, Pisule, te vei simţi bine la noi!

M-a dus în bucătărie, mi-a dat lăptic într-un castronel şi mi-a făcut culcuş într-o cutie.
Doamna OM, care m-a adoptat, este mama JENIA. Dimineaţa, foarte devreme, mi-a deschis uşa spre curte. Deşi pământul era destul de tare pentru gheruţele mele am găsit un tufiş discret şi mi-am rezolvat necesităţile. Apoi m-am spălat, cum mă învăţase mămica mea Maulina. M-am întors spre bucătărie tăcut şi timid. În prag, mama Jenia zâmbea. Lângă ea apăruseră două doamne pisici, Tăntălica şi fiica ei, Cici. Mai era un domn motan voinic, pe nume Samson, zis şi Pătrunjel, o căţeluşă simpatică de mărimea unui pisoi, pe nume Lolita şi un domn canin, Rochi, care nu părea fioros. Am fost prezentat cu numele de Pisu. Ne-am aplecat capetele în semn de salut. Mi s-a permis să mă adresez întregii familii cu numele de botez, adică să ne tutuim.

Stăteam stingher şi tăcut. Simţind însă privirea mamei Jenia plină de compasiune şi dragoste, m-am liniştit. Începând de a doua zi, m-am împrietenit cu toată familia. Noaptea, încă o mai visez pe mămica mea, Maulina, care, sunt sigur, se roagă mereu pentru sănătatea mea. Acum, după aproape un an pot să vă mărturisesc: viaţa este frumoasă, plină de întâmplări hazlii, la care nici nu vă aşteptaţi.

Din primele zile de la adopţie ţin un jurnal. Vă voi împărtăşi şi dumneavoastră întâmplările cele mai importante.

Şi acum, vă salută cu tot respectul,
Al dumneavoastră, PISU



TEMERARII

Astăzi, am fost în vizită la maestrul meu, înţeleptul urs Muur. După lecţia de istorie universală l-am întrebat : 
    - Domnule profesor, dumneavoastră care cunoaşteţi toate evenimentele din satul nostru, vă rog să-mi spuneţi de ce scrie pe tăbliţa de la râu: „ŞTRANDUL TEMERARULUI”?
    - Dragul meu Pisu, mă bucur atunci când cineva vrea să cunoască istoria satului său.
Totul a pornit din vara anului 1999. Într-o zi însorită culegeam zmeură pe malul opus al satului când am văzut o lumină roz aurie. După două minute au apărut nişte copii învăluiţi de acea aură minunată, pe care o poţi vedea numai la acei oameni care fac nişte fapte deosebite. Discutând cu numeroasa familie din dinastia CIRIPINA DEL STEJARO, care îşi au cuiburile în apropierea apei şi cu broscuţele care supraveghează zona, uite ce am aflat :
    În acea vară, la vecinul lui Andrei din clasa a şaptea a venit să-şi petreacă vacanţa nepotul de la oraş, pe nume Georgică. Împrietenindu-se, cei doi copii au început să colinde zona din jurul satului. Într-o zi, ajungând ei şi la pârâul care curgea pe o lăţime de patruzeci de metri, Georgică a exclamat:
    - Degeaba vă lăudaţi cu această gârlă dacă nu aveţi un loc în care să vă scăldaţi. Cu apa asta care nu ajunge nici măcar până la gleznă şi cu pietrele care-ţi taie tălpile, nu te poţi bucura de o plajă bună. La noi în oraş avem un ştrand şi două bazine.
    Andrei a tăcut, supărat în sinea lui pentru că cineva i-a jignit satul natal. Ajuns acasă s-a aşezat la măsuţa lui pe care-şi făcea temele, gândindu-se: „de ce nu avem şi noi un ştrand? Cine să-l facă? Primăria? Imposibil! Albia râului este lată, iar apa se împrăştie prea mult”. După rugăciunea de seară s-a adresat lui Dumnezeu:
    - Doamne, doresc un ştrand în satul nostru. Sunt gata să muncesc toată vacanţa pentru realizarea lui. Cineva din lăuntrul său i-a şoptit: „daca vrei, înseamnă că poţi. Încearcă!”
    A doua zi de dimineaţă, Andrei a plecat singur la râu. Ajuns aici, s-a aşezat în mijlocul albiei pe un bolovan, începând să scoată pietricele şi să le arunce spre mal. Treptat, apa a început să-i acopere picioarele.
    Observând că adâncimea râului este mai mare spre malul opus, a înţeles ce are de făcut: trebuie curăţată albia de pietricele şi bolovani. După două ore de muncă se realizase un şanţ lat de un metru şi lung de jumătate de metru, unde puteai cufunda uşor picioarele până la genunchi.
    A doua zi Andrei şi-a chemat colegul de bancă. Acesta s-a bucurat mult. În zilele următoare toţi băieţii şi toate fetele clasei a şaptea au bătut palma pentru colaborare, dornici să le arate celor din clasa a opta că vor avea un ştrand propriu.
    Nici cei din clasa a opta nu au rămas indiferenţi şi astfel, la o distanţa de douăzeci de metri depărtare faţă de clasa a şaptea, au început şi ei să construiască un ştrand, pe aceeaşi parte a malului.
    La această acţiune, în zilele de sâmbătă şi duminică dupăamiază, au participat şi alţi copii mai mici. Pietrele scoase din apă erau puse de-a lungul malului, formând un adevărat dig care se va opune revărsării râului. Alţii amenajau zona de plajă.
    Pavel, un fiu al satului, venind în concediu şi văzând această minunată activitate, a încercat să-i sugereze primarului  să împrumute excavatorul pentru o singură zi spre ajutorul copiilor.
      - Costă scump motorina, a răspuns primarul. N-o să mă pun la mintea copiilor!
Cele câteva zile cât a rămas în sat, după ajutorul dat părinţilor, Pavel mai găsea un pic de timp şi pentru acest voluntariat.
    Georgică, auzind de iniţiativa lui Andrei, s-a alăturat şi el echipei.
    
    La sfârşitul vacanţei, de-a lungul malului opus satului, s-a creat un canal lung de aproape două sute de metri, lat de zece metri şi adânc de şaptezeci de centimetri. Bineînţeles, canalul s-a format prin unirea celor două „ştranduri”. Pentru cei mici s-a făcut un ştrand de adâncime mai mică, folosindu-se un sistem
de „baraj”.
    Uncheşul Toma şi prietenul său Ghindă au plantat pe malul râului multe sălcii, astfel ca îndiguirea să fie cât mai temeinică.
    În vara anului 2000, pe malul gârlei a apărut o adevărată plajă fără pietre şi mărăcini. Din buştenii aduşi de apă, în urma viiturilor, s-au improvizat nişte băncuţe. De asemenea, au apărut două-trei umbrele, iar foştii elevi ai claselor a şasea, a şaptea şi a opta au confecţionat un panou pe care au scris :

***

ȘTRANDUL TEMERARULUI

Malul râului a devenit zona de promenadă şi un exemplu pentru satele vecine. Turiştii care trec prin sat şi vor să folosească acest ştrand, au datoria să scoată din râu câteva pietre şi să le adauge digului.
- Vezi tu, Pisule, a continuat domnul profesor Muur, chiar un copil, dacă nu este leneş, aşteptând ca alţii să-i rezolve problemele, poate face lucruri folositoare. Dacă primarul ar fi dat atunci excavatorul, plăcuţa n-ar exista acum.
- Maestre, dumneavoastră citiţi chiar şi gândurile oamenilor, nu mai spun că şi vedeţi aura din jurul trupurilor lor.
- Nu mă mai lăuda Pisule, căci acum şi oamenii pot „vedea” culorile din jurul lor, folosind nişte aparate speciale.
- Pot să vă mai întreb ceva?
- Măi curiosule, întreabă-mă!
- Ce vor să mai construiască aceşti copii harnici?
- Vor să construiască o bibliotecă. Pentru acest lucru, deja au confecţionat cu mânuţele lor cărămizi din lut, var şi câlţi, pe care le-au uscat şi ars într-un cuptor special.
Unul dintre băieţii care a lucrat la ştrand a proiectat o mini moară de apă pentru măcinatul unor cantităţi mici de porumb, necesare satului.
- Îmi pare rău că nu sunt şi eu om pentru a participa la înfrumuseţarea şi îmbogăţirea satului nostru.
- Nu fi trist, Pisule! Toate fiinţele sunt ca nişte verigi într-un lanţ foarte lung. Nu ştii niciodată când este nevoie de tine, undeva, cândva. Ştii bine că anul acesta trebuie să tratezi genunchii doamnei Ati, umerii bunicii lui Georgică şi mijlocul doamnei Ada.

-    Maestre, vă mulţumesc pentru informaţiile şi sfaturile date. Vă doresc o seară frumoasă!
Ajungând acasă, mă aştepta o surpriză: mătuşa venise în vizită la noi, pentru câteva zile. De când m-a văzut m-a luat în braţe mângâindu-mă, aşa cum numai dumneaei ştie să o facă.
Aflându-ne toată familia pe terasă, n-am avut răbdare şi  am povestit istoria ştrandului din satul nostru. Toţi erau numai ochi şi urechi.
Mătuşa mă privea şi zâmbea. După ce mi-am depănat istorioara, dumneaei ne-a povestit că într-o vacanţă petrecută pe malul râului Olt, şi-a „săpat” un mini ştrand de mărimea unei cădiţe, pe albia râului. Pe atunci, malul râului şi albia acestuia erau pline de bolovani, pietricele şi mărăcini. Câţiva turişti care
făceau plajă se chinuiau udându-se, din când în când, cu un strop de apă.
- Mătuşa a scos multe pietricele şi, răsturnând bolovanii timp de patru zile, şi-a realizat acel „mini ştrand” în care se putea bălăci ca într-o cadă.
Mătuşa râdea şi povestea că cei care făceau plajă o porecliseră „fata lui Sisif ”. La sfârşitul lucrării au invidiat-o, admirat-o şi, urmându-i exemplu, şi-au făcut şi ei mini ştranduri pentru familiile lor.

La plecare a „dăruit” mini ştrandul unei bunicuţe care abia venise în staţiune împreună cu nepoţica dumneaei.

E nostimă această mătuşă şi din această cauză o iubesc foarte mult.

Încercaţi şi dumneavoastră asemenea activitate în satul în care locuiţi sau la râul unde poposiţi în zilele de concediu. În mod sigur, nu veţi regreta.

Vă este ruşine? De cine? Vă doresc succes!








Comentarii

Postări populare de pe acest blog

el RAVAL and his Arabian kNights

el ESPIRAL al CENTRO DEL CORAZÓN

Dr. Strangelove - the Veteran of the Psychic Wars