KOGĂLNICEANU 25 - NEXUS URBAN

 



motto: veritas vos liberabit

Kogălniceanu25 - NEXUS URBAN

corpul arhitectural ca portavoce a unei generaţii


1. Dorinţa. Sinopsis

Deşi avariat de nenumărate evenimente birocratice nefericite, de lipsuri în organizare şi de constrângerea temei asupra unui subiect comun, subiect ce ar fi trebuit să facă obiectul unui studiu individual – al sinelui, am pus dorinţa echipei mai presus de orgoliile personale şi de neajunsurile instituţiilor care ne ghidează.

La acest proiect dorinţa echipei a fost să fie, mai înainte de toate, completă. De aceea l-am co-optat şi pe profesorul nostru de urbanism dl. arh. Sebastian Boţic, rugându-l să ne îndrume într-o direcţie a urbei.


Sugestia sa a venit fulgerător, imediat, de parcă s-ar fi aşteptat la întrebare: Bulevardul Kogălniceanu, numărul 25. Ce oare l-a determinat să îl fascineze acel loc sau ce intrigi politico-urbane plutesc asupra acelui loc poate nici nu este bine să ştim. Precizia sa chirurgicală în abilitatea de a indica un loc în acest hăţiş urban ne-a convins pe moment.

2. Identificarea

Numele spune multe despre un om, despre un loc, iar Bd. Kogălniceanu poartă numele unui mare om politic din istoria României, un element cheie într-o perioadă de emergenţă naţională. Având întipărită imaginea cartografică propusă, speculată şi de multe ori tălmăcită şi răstălmăcită a Bucureştilor, am decis să lăsăm apa să curgă la vale, intuiţia să ne ghideze.



3. Coborârea.

Părăsim centrul comercializat al oraşului, lăsăm deoparte comerţul cu suflete şi sentimente mascat în aura măruntelor plăceri şi ne îndreptăm spre o zonă mai altfel a Bucureştiului, coborâm spre Dâmboviţa. Lăsăm autobuzul să ne conducă pe axa carteziană a Reginei Elisabeta, o urmă a unei atitudini de forţă, a unei demnităţi pierdute. Clădirile stau umăr la umăr dovedind un respect reciproc şi o unitate în comportament. Parterele luminoase, chicizate, fastfoodizate, librărizate şi primărizate feresc privirea resemnată, îndreptată de multe ori în pământ a nefericiţilor conaţionali, comori arhitectonice, martori ale unei rigori de gândire atât în ansamblu cât şi în detaliu.

De multe ori, lucrurile neştiute, neaşteptate sau care se vor chiar ascunse se află în adâncuri, înăuntrul nostru. Oamenii ascundeau oameni de alţi oameni în tainiţele caselor lor, care se aflau chiar sub picioarele duşmanului, neştiutor. Când acele tainiţe nu mai făceau faţă, sisteme întregi de tuneluri subterane croşetau reţele ample între cetăţi, case, centre politice şi ultima redută, biserica.

4. Descifrarea

Obiectivul a fost simţit în două ipostaze diferite şi componenţa echipei a variat în funcţie de necesităţi. 

Prima inspecţie a avut un caracter tehnic şi a fost făcută pe timp de noapte, într-o săptămână agitată. Cu ajutorul instrumentelor sociologice am putut interacţiona cu localnicii, oamenii noştri din interior – agenţii de la minimarket -  şi am aflat cine ar putea fi investitorul  de la misteriosul număr 25. Un contestat om politic, dar cu o deosebită influenţă. Răspunsul nu ne-a mirat, asocieri între unele iniţiative urbane, motivate financiar sau nu, şi respectiva persoană au mai fost. Asocierea la rândul său cu unul dintre arhitecţii cunoscuţi şi recunoaşterea imediată a stilului său marţial începeau să lege unele lucruri.

O clădire uitată în construcţie, din beton şi cu atâtea etaje cât membrii echipei, petrecută de un ax vertical dispus asimetric, compusă planimetric într-un triunghi, o marcă a stabilităţii. N-am putut identifica prezenţa unui subsol, dar studiind atent placa de la parter ca să înţelegem mecanismul constructiv am putut admira betonul, elegant turnat.

A doua inspecţie a fost pe timp de zi şi un frig îngrozitor. Dar la prima vedere am rămas fixaţi în loc nu datorită condiţiilor atmosferice, ci a ţinutei impunătoare a scheletului din beton armat. Marţialitatea obiectului ne fascinează şi îl abordăm din toate unghiurile, doar ca să descoperim integritatea sa structural-constructivă.

Intensitatea gestului este poate doar comparabilă cu siluetele arhitecturale marca Duiliu Marcu, ce au dat oraşului adevărate repere de urbanitate. Raportarea sa la corpul din dreapta, mai înalt, nu trebuie să o gândim neapărat doar ca o speculare financiară, ci poate ca un exemplu de atitudine de aliniere la adevăratele valori şi proporţii ale unui bulevard, nu o uliţă sub sceptrul sau mai bine spus sub acadeaua ruralităţii dulci pe care ne place atât de mult să o ţinem cu noi şi din care mai sugem ocazional.

În timp ce unul din noi îşi punea şosetele de rezervă pentru a putea continua analiza, ceilalţi se apropiau de obiectul ce fascina şi fascina mai departe. Elementele italiene din echipa noastră apreciau obiectul ce părea să respire puţin din aerul de la Como, unde arhitectul raţionalist Giuseppi Terragni sculpta celebra Casa del Fascio, manifest al idealismului naţionalist al vremurilor, frescă alegorică în beton a fasciei magistraţilor romani.

Într-adevăr, prezenţa lui Duiliu Marcu în această discuţie nu este întâmplătoare. Alături de alt nume mare al vremurilor, arhitect Octav Doicescu, a orchestrat la noi câteva obiecte în acel numitul “stille littorio”. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre Universitatea Sapienza (cunoaşterea) din Roma a arhitectului Marcello Piacentini şi Academia Militară a lui Duiliu Marcu, aşezată magistral pe dealul său, ridiculizată în perioada emergentă a regimului comunist, flancată stânga dreapta într-un gest de aparentă onoare, de pachete de locuinţe fără nici o pretenţie arhitecturală, nedemne de magnitudinea pe care o impune acel loc. 



Compoziţia faţadei ne aduce aminte de Palatul Monopolurilor de Stat al aceluiaşi Duiliu Marcu, arhitectul care a înţeles profunzimea urbanistică a oraşului, a apreciat şi respectat trecutul, dar aceasta nu l-a împiedicat să se ridice peste el ca regim de înălţime (palatul Romanit de vis-à-vis), explicând o nouă direcţie, deschizând calea spre progres şi urbanitate.



Am continuat apropierea povestind în treacăt despre mişcările puternic naţionaliste de la câteva străzi mai departe, în mahalaua Gorganilor. Am studiat atent inscripţiile grafferilor care au simţit construcţia ca pe un suport perfect pentru a-şi aşterne ideile, manifestele politice, frustrările, mesajele negative sau pozitive, dar de necontestat – mesajele. Dark Shadow, Razor9011, X-Force sau poate chiar Keygenerator, nu ştim dacă ne aducem aminte numele tuturor artiştilor sau aceştia sunt poate doar nişte plăsmuiri ale noastre, evocări a unor eroi necunoscuţi din tinereţe care au smuls focul de la zei, pentru ca noi să ajungem unde suntem acum.

Şi-au aşternut ideile cu foc şi dor, ameninţarea forţelor de ordine fiind un preţ prea mic de plătit pentru marcarea unui simbol atât de puternic şi evident în centrul oraşului, doar ce va fi descoperit.

Curiozitatea sociologică a echipei ne-a împins să insistăm poate mai mult decât trebuie, să deranjăm vecinii. Nu a fost cu putinţă, dar am putut admira poarta triumfală, un arc care îţi deschide privirea spre o curte pietruită, încă din acele vremuri… în care eram noi înşine.



Obosiţi de frig, ne-am decis totuşi să ne împingem studiul până esenţa este consumată şi sufletul hrănit. Am dat ocol pe celalată stradă, doar să observăm că vecinii nu erau atât de umili pe cât am fi crezut. O locuire uşor nelalocul ei să spunem a unei bijuterii de secol 18-19. Nu am putut să ne delectăm prea mult cu semiotica arhitectonică conţinută în cartuşele de deasupra ferestrelor, dar am reuşit să asimilăm proporţiile zvelte şi curajoase ale deschiderilor din cărămidă, o raritate pentru acea vreme.


5. Trezvia

În acel moment ne-am dat seama unde timpul ne-a fixat în loc. 

Ne aflam cu spatele la banalul parc Izvor. Banal pentru trecători, dar ni s-a derulat complet în minte că acea casă era o rămăşiţă din ceea ce a fost odată în spatele nostru, cartierul Uranus.

Istoria cartierului nu o putem încapsula în atât de puţine rânduri, dar putem aminti filonul arhitectural-politic liberal pe care s-a forjat acea zonă, promovând industriile libere, resuscitând industrial o adunătură de mahalale, transfigurând-o în oraş.


Iar apoi, marea crimă urbanistică a mileniului – Casa Poporului - , hulită ca un preşedinte de ţară retrogradă la un referendum. Oare? 

Unele crime au trecut în istorie ca martirizante şi au fost inventaţi sfinţi. Altele au fost catalogate genocid şi blamate ani întregi. Unele au fost asimilate şi considerate acte de eroism.

Cum putem, oare, încadra o crimă recentă, atât de uşor? Oare intenţiile dictatorului, ieşit puţin din aria de influenţă sovietică, nu au fost oare tot către o urbanitate, o viziune spre un viitor? 

Se poate oare cataloga gestul ca un semnal de alarmă, intuitiv poate, estetic în contradictoriu, dar în definitiv un semnal puternic pentru o capitală aflată în pericol de blocaj? 

Generaţia noastră, după cum vedeţi, deja nu mai este sub sfera influenţelor magistral orchestrate care au încercat să denigreze ceea ce a fost în esenţă, un gest sincer şi naţional.

Italienii ar putea spune “Genius loci”, dar românii sunt mai sceptici şi nu vrem să ne grăbim în speculaţii.

Un pahar de bere în atmosfera unei pizze şi unei beri de la munte ne-au deschis noi întrebări şi am plecat căutând noi răspunsuri, căutând soluţia finală.

Sunt destul de mulţi specialişti în ţară şi chiar pe acest pământ care pot transforma o broască râioasă într-o prinţesă demnă de MTV Music Awards. Dar oare sunt capabili să asimileze tot acest bagaj istoric complex înainte? Oare putem să încălţăm adidaşii unui alergător rănit fiind siguri că nu o să ne scrântim şi mai repede decât ei glezna?

Într-o discuţie contradictorie la un examen cu superiorii S.N.S.P.A. am descoperit că argumentul estetic păleşte în faţa argumentelor ideologice şi al forţei pe care acest monument, o emană de fapt. Rămânând la o critică strict funcţională a spaţiilor, considerăm dezbaterea dusă într-o direcţie nefavorabilă. 

S-a sacrificat economia unei ţări pentru ce anume? ar zice unii. Poate pentru ca tinerii americani sau asiatici să afle că acel covor a fost manual făcut la mânăstire de o trupă de măicuţe, ortodoxe. “Fucking wow” vor zice.

Şi a devenit un “landmark” “must see” al “city-center-ului”. Paradoxal să vedem în 2013 un simbol comunist să cosmopolitizeze un oraş. Iar ţara noastră nu este Korea de Nord, are doar o casă mai mare în centru. 

Analizând mai în detaliu zona, ne-am dat seama că suntem în apropierea a alte două repere urbane importante: Opera Română şi Facultatea de Drept, proiectate de arhitecţii Octav Doicescu, respectiv Petre Antonescu, doi reprezentaţi de marcă ai culturii noastre, care îmbină în proiecte elemente fasciste (facultatea de drept), apoi îmbracă o vreme hainele comunismului (arcadele sovietice care preamăresc voluptatea ruralului în rigoarea urbanului – Opera Română), dar care au încercat mereu să încorporeze elemente puternice identitare, autentice, româneşti.

Muzică şi drept.

Nu întâmplătoare este conexiunea cu Opera, Verdi, Aida. Risorgimento-ul din Italia.


6. Viziunea.


După aşezarea cu grijă a tuturor pieselor, ne-am întrebat: “ce am putea noi aduce, o plus-valoare mereu suprinzătorului - Bucureşti?”.

Iar provocarea s-a mărit, cum putem să aducem noi un plus de valoare Bucureştilor, dar să încorporăm în acelaşi timp şi tema colegilor noştri sociologi, de care am fost segregaţi prin alegerea unei teme diferite. 

Oraşul şi locuitorii săi au nevoie de educare, informare, dar mai ales credem noi… de puţină aprindere. Piatra noastră aruncată în ocean.

Dar focul se aprinde doar când ne cunoaştem bine uneltele. Cum putem aprinde un foc fără să ştim valoarea vreascurilor, calitatea copacilor, condiţiile atmosferice şi priceperea necesară producerii scânteii.

Vreascurile suntem noi, copacii sunt strămoşii noştri iar condiţiile atmosferice valurile politizante. Priceperea, fiecare după cum poate. Scânteia din frecare, frecarea din schimbul de idei. 

Dorinţa spre un schimb de idei o avem, ne lipseşte însă muzeul nostru. Muzeul sinelui transpus de noi în proiect nu este doar al oraşului, este al unei întregi identităţi colective, al unui potenţial latent în fiecare din noi. Un potenţial de a gestiona “sinele egoist” pe care unii doresc să-l muzeifice şi re-orientarea sa spre un scop comun, într-o construcţie care atinge o viziune, un ideal de neatins.

Stimularea sinelui cu sine, pentru construcţia muzeului sinelor individual-colective, a punctului nostru fulcrum pe care ne vom sprijini ascensiunea.

Diagrama metaforică ne-a îndemnat să tragem o simplă linie peste Dâmboviţa. De atât este nevoie, de un pod, un simbol al unei conexiuni străvechi a oraşului, în dreptul Parcului Izvor, unde era fosta stradă Uranus. Materializarea sa fizică dorim să o orientăm spre obiectivul nostru, difusorul. Portavocea.

Forma sa în plan ne-a adus inevitabil spre această expresie. 

Puntea care se formează între trecut şi inima oraşului devine evidentă, capătă viaţă, abia în momentul în care scheletul de beton capătă şi o faţă. Nouă. De fiecare dată când semnalul fluctuează sau discursul are inflexiuni, faţada se poate schimba, poate vibra cu fiinţa oraşului. 

Componenta digitală pe care o vom include va fi secundară experienţei in-situ a locului, stimulând aglutinarea oamenilor ţintuiţi în faţa calculatoarelor, îi vom provoca la dialog, iar cu timpul se vor deschide spre cunoaştere.

De aceea ne dorim nu o faţadă digitală interactivă – ce ar fi foarte facil pentru implementarea conceptului nostru, ci o faţadă într-adevăr dinamică – dar umană, vie, ca oraşul. Să revenim la manualitate şi să ne descoperim noi înşine experimentând locul. 

Vom lăsa faţada liberă, căci liberă este, detaşată de sistemul constructiv să funcţioneze ca un panou digital de afişaj, unde oamenii vor putea comunica scriind digital (limitat ca suprafaţă) şi mai ales pe viu, cu unelte speciale pe un geam translucid, uşor de curăţat şi puternic iluminat din interior.

Vom învăţa astfel împreună să ne scriem ideile, ne vom contorsiona minţile pentru a inventa ceva simplu, vom reînvăţa să scriem, recompunând gândurile de la coadă la capăt şi invers, desenând, pictând şi discutând cu oraşul, construind şi reconstruind împreună cu el, mai întâi un loc, apoi o zonă, un oraş, o ţară şi o lume nouă.


Şi vom fi noi înşine, din nou.

Şi din nou.


arh. Radu Florea

13 feb 2013




















Comentarii

Postări populare de pe acest blog

el RAVAL and his Arabian kNights

el ESPIRAL al CENTRO DEL CORAZÓN

Dr. Strangelove - the Veteran of the Psychic Wars